Viorel Cibotaru a deschis ieri, de la Bruxelles, cutia Pandorei. Acesta a anunțat foarte senin că susținătorii PLDM ar vota-o mai degrabă pe Sandu. Sau, cel puțin, asta ar fi poziția sa, pe care o va susține, în calitate de președinte, în consiliul partidului. Acesta i-a făcut un laudatio Maiei Sandu (argumentat, ce-i drept), în contextul unor întrevederi ale  conducerilor PLDM și PAS cu liderii Partidului Popular European, din care, momentan, doar liberal-democrații fac parte.
Asemenea poziționări publice sunt exact genul de lucruri ale căror martori nu ne-am fi dorit să fim în prag de alegeri. Ceea ce nu înseamnă că nu e normal ca susținătorii PLDM să aibă și ei preferințe. Sunt și ei oameni, au păreri pe care și le pot argumenta și simpatii pe care le pot ascunde sau dezvălui. În mod evident, prin asemenea ieșiri, spiritul, dacă nu litera protocolului de colaborare, a fost încălcat. Este o constatare dură, dar pe care o vom auzi de azi încolo, în cele mai diferite forme, din partea vocilor trustului Jurnal. Și nu vor exista argumente suficient de plauzibile pentru alegători, care să justifice această ”coalizare” din interiorul ”coaliției”. Așa cum nu se vor găsi argumente suficient de convingătoare de ce s-a renunțat la renumitul sondaj de la sfârșitul lui septembrie și la opinia electoratului comun al celor 3 partide și nu numai. Absenteismul masiv din 30 octombrie ne va demonstra asta ca o ușă trântită-n nas.
Tonul a fost deja dat de candidatul PPDA la prezidențiale. Acesta a declarat, previzibil, următoarele: ”Voi continua să muncesc atât pentru oamenii noştri, pentru partidul din care fac parte, pentru mişcarea protestatară, pentru Platforma Demnitate şi Adevăr. Pentru că mai presus de politică, de tot felul de aranjamente, rămâne interesul naţional. Nimeni nu poate să dea cu piciorul într-o şansă uriaşă pentru care s-a muncit foarte mult, s-au strâns 400 de mii de semnături, s-a îngheţat în stradă, s-a mers prin ţară, s-a alergat prin Diasporă, s-a opus unor dezmăţuri atât în politică cât şi în justiţie. Iată de ce suntem obligaţi să mergem până la capăt.”
În mod evident, acest ”până la capăt” este cel mai îngrijorător, pentru că nu mai lasă loc de împăcare. Probabil că acest răspuns războinic nu a fost consultat cu PLDM și PAS, așa cum ar fi fost, din nou, în spiritul protocolului. Pur și simplu, au izbucnit unele frustrări mocnite, în condițiile în care agenda PPDA a fost mereu aceeași: de a avea propriul candidat la prezidențiale și de a ocupa cât mai multe locuri în Parlamentul anului 2018. Sunt suficiente argumente pentru această constatare și nu le voi relua aici. Aceleași lucruri se poate spune și despre PAS, dar și despre PLDM, care ar putea fi scos deasupra rubiconului de 5% doar de Maia Sandu. Nicidecum de Andrei Năstase. Și nu e nici o problemă în asta. Dar nu așa se face, stimabililor. Dacă vreți să creșteți, nu puteți să o faceți decât împreună. Together we stand, divided we fall, ziceau cei de la Pink Floyd în antologicul Hey You. Nimeni nu va câștiga din bălăcăreala publică. Este atât de evidentă și banală această constatare, încât toată lumea a obosit să o rostească și să o audă. Dar ea rămâne valabilă.
Scriam imediat după semnarea protocolului de colaborare dintre cele 3 partide, că este esențial pentru electoratul țintit de acestea, ca apele să fie cât mai clar separate. Fără oligarhi (Usatîi și anturajul lui), afaceriști dubioși (a se vedea relația cu Țopii), antieuropeni (poate doar eurosceptici) și sovietoizi cu nostalgii prorusești sau primitiv-moldoveniste (rebuturi ale agrarienilor sau comuniștilor). Astăzi, însă, vedem că apele s-au tulburat din nou, inclusiv din cauza unora dintre factorii de mai sus. Această competiție internă, dar totodată publică, ar fi trebuit să demonstreze că opoziția proeuropeană știe să-și respecte propriile angajamente, că știe să facă o altfel de politică, mai onestă, mai deschisă, mai previzibilă, mai aproape de oameni.
Dar și mai vizionară, pentru că podurile n-au voie să fie arse cu doar 2 ani înainte de parlamentarele din 2018. Am avut deja o asemenea alianță în care am crezut cu toții din 2009 încoace și care avea niște lideri prea corupți, prea orgolioși, prea nepregătiți și prea ipocriți pentru a genera progrese veritabile. Nu mai vrem așa ceva. Dezamăgirea e prea proaspătă în memoria colectivă pentru a mai putea motiva proeuropenii să iasă la vot, așa cum au făcut-o în 2014. Plahotniuc știe asta. Dodon știe asta. Până și Lupu știe asta. Dar voi, stimabili lideri ai opoziției proeuropene, știți asta? Dacă știți, faceți un efort comun și închideți cutia Pandorei.