27Mircea m-a întâmpinat la aeroport. E plecat in Germania de 16 ani. Lucrează în IT. Nu a mers singur acolo, ci cu un copil de un an în brațe. Acum băiatul lui e german get-beget. Se vede și în felul de a fi al tânărului. Ion nu a ignorat însă limba în care s-a născut. Cunoaște româna la perfecție. Motivul – îi place.

Ne urcăm în mașină din Frankfurt și mergem până în Luxemburg. Acolo ne așteaptă Violeta. O altă conațională plecată peste hotare. Violeta a făcut facultatea la Chișinău, după care și-a continuat studiile în Franța. S-a mutat de curând în Luxembourg cu soțul și cei doi copii ai săi. Pe unde ajunge, Violeta e sufletul comunității. Ea este cea care l-a convins pe maestrul Botgros să meargă cu orchestra întreagă la Paris și să susțină un recital de zile mari de Ziua Basarabiei, 95 de ani de la Marea Unire. Tot ea îmi mărturisește că la Paris a fost de nenumărate ori în vizită la marele Paul Goma și că fiul ei mai mic îi poartă numele scriitorului. Ca și Mircea, Violeta este o femeie extrem de inteligentă. Așadar, minus două minți luminate au plecat din R. Moldova. Dar câți atâția alții urma să mai întâlnesc… Și câți alții pe care nu îi voi întâlni niciodată…

2016-06-06 08.41.35Energică din fire și pusă pe fapte mari, Violetei i-a venit ideea ca de 1 iunie, cu ocazia Zilei Copilului, să mă invite într-un week-end la Luxemburg la o lansare de carte cu diaspora. Am acceptat cu mare plăcere, chiar dacă abia acum mi-am revenit după această aventură frumoasă.

Sâmbătă, ora 15.00, la Luxemburg ploua cu găleata. Mă gândeam cu tristețe că nu va veni nimeni la lansare. Cine își scoate copilul din casă pe o asemenea vreme? Dar, am greșit. O mamă căsătorită cu un luxemburghez a venit cu toți trei băieți ai săi, iar o familie de moldoveni stabiliți în Bruxelles au făcut cale lungă tocmai de acolo. Și tot de la Bruxelles a venit și primul secretar al ambasadei R. Moldova cu un mesaj de 25felicitare din partea ambasadorului. Rând pe rând, moldovenii au înfruntat ploaia de afară și au ajuns la întâlnire. Poate că am fost mai puțini decât am fi putut fi, dar ne-am bucurat împreună de acest prilej minunat, mai cu seamă că micuții s-au distrat pe cinste.

Violeta mă anunță că a doua zi și comunitatea românească din Luxembourg are un eveniment de Ziua Copilului și că suntem invitate cu mare drag. Seara am stat până târziu la povești. Ploaia răpăia în geam, iar noi tot vorbeam și vorbeam. Încet, încet sunt inițiată în problemele locale ale diasporei. Și aflu că, în timp ce comunitatea românească îi așteaptă pe cetățenii moldoveni din Luxembourg cu brațele deschise la întâlnirile lor, o mare parte din cei plecați din RM se feresc de asta ca de foc. Și e mare păcat…

Zic că e mare păcat pentru că a doua zi am participat la întâlnirea românilor din Luxembourg. O comunitate absolut minunată, extrem de prietenoasă și… numeroasă. Și acolo Violeta se simțea ca acasă,  fiind una dintre cele care, alături de organizatori, dădeau sarea și piperul petrecerii. Femeia asta e dovada clară că în relația moldoveni-români nu există niciun impediment decât cel din mințile unora. Diferențele există doar pentru că noi vrem să le perpetuăm.

5La AVRIS, asociația românească care a organizat evenimentul, a venit lume multă și o droaie de copii. Ecaterina, profesoară de artă teatrală din RM, alături de soțul său, au încântat publicul cu un fragment din „Semincioara fermecată” și din altă poveste. Ecaterina s-a stabilit cu soțul acum un deceniu în Portugalia. Au făcut trei copii frumoși și, mai nou, s-au mutat cu traiul în Luxembourg. Nu au mai fost acasă de șase ani. „Nici la înmormântarea mamei nu am ajuns…”, îmi mărturisește Ecaterina cu ochii scăldați în lacrimi.

Ecaterina e dovada vie a dezrădăcinării, a omului care suferă și duce dorul locului de unde a plecat. Copiii ei vorbesc doar portugheza. Vor învăța acum germana, franceza și… luxemburgheza… Ce știu ei de ce se petrece în sufletul mamei? Vor înțelege ei oare ce sacrificii fac părinții pentru viitorul lor?

19Sunt întrebări care îmi săgetează mintea în timp ce-mi iau rămas bun de la prietenii mei din Luxembourg. Mă duce până la Trier Mădălina, o tânără mamă originară din România și stabilită cu soțul și cu fiul în Germania. „Nu-i ușor printre străini”, îmi spune femeia. La Porta Nigra de la Trier savurez un cappuccino până vine Mircea cu băieții. E totul atât de nemțesc aici… Facem apoi o mică excursie prin orașul de baștină al lui Karl Marx, după care ne îndreptăm înapoi spre Frankfurt. Mă mir de cât de curate sunt drumurile, iar Mircea îmi spune glumind că ploaia are grijă de curățenie. Cam peste un kilometru ne așteaptă o ploiță caldă de vară. Deh, mai știi, poate că pe bună dreptate ploaia e angajată în Germania…

Orice întîlnire cu diaspora îți produce și bucurie și tristețe. E o șansă să întâlnești oameni extraordinari, plini de viață și de entuziasm. Îți dai seama însă că oamenii aceia nu se vor mai întoarce niciodată acasă, pentru că nu au de ce. Chiar dacă ar vrea, RM nu le oferă nicio speranță. Cu cât stau mai mult acolo, cu atât le e mai greu să revină. Iar când cresc și copiii, nicio șansă… Constați apoi, cu tristețe, că distincțiile artificiale pe care le avem în RM sunt perpetuate și peste hotare. Avem două limbi, două Mitropolii, două popoare, două Crăciunuri și două… diaspore! În ceea că mă privește, am lansat „Semincioara fermecată” și pentru copii moldovenilor și pentru copiii românilor din diaspora. Nu am văzut nicio diferență între ei! Sunt simpatici, frumoși și vorbesc aceeași limbă. Atunci stau și mă întreb: de ce unii dintre conaționali insistă că între copiii lor și ai celor din România ar exista vreo diferență și ajung să facă din asta o ideologie și mai dihai decât cea sovietică?!

[nggallery id=88]