Pe 28 aprilie, în aeroportul concesionat, citeam știri despre discursuri politice și schimbarea mentalității. Având în vedere că în orice dezbatere se ajunge la oftatul scrâșnit despre schimbarea mentalității, am căutat să văd care este soluția propusă. Ca în toate discursurile politice moldovenești, lipsea linia narativă, eroii, oamenii spâni, soluțiile, punctul culminant, autenticitatea, emoția și realismul. Dar, deh, când zeci de tineri părăsesc în fiecare zi țara, e mai dificil să găsești speechwriteri buni. Însă sintagma mi-a rămas în cap, de parcă în trei ore douăzeci de zbor trebuia să găsesc soluția.

***

Avionul era plin. Plin de moldoveni din cei care îi recunoști de departe. Nu pentru că sunt răi sau urâți, ci pentru că au acel specific de îmbrăcăminte, de față arsă de soare, de mâini îmbătrânite, de tristețe. Majoritatea din ei habar nu aveau unde pleacă. Unii mergeau la lucru, alții la rude.

Când avionul a aterizat toți au țâșnit în sus la scos bagajele. Pilotul de trei ori i-a rugat (în limba engleză, desigur), să ia loc; toți continuau să mișune, pentru că engleza ei nu o știu. După o forfotă mare, toți s-au așezat. Un bătrânel hăbăuc tot mergea dintr-un capăt în altul al avionului și n-avea astâmpăr. Apoi, tras de mânecă, s-a așezat și el.

Aproape 180 de oameni care habar nu aveau unde pornesc, dar care foarte mult voiau să plece.

Era tânărul care m-a întrebat de unde să ia bagajul deși indicatoarele erau clare, în mod evident, nu știa limba engleză. De altfel, Facebook grupurile de migranți sunt pline de oameni care nu au un job, nu știu limba, își iau un one way ticket și apoi caută de lucru. Uimitor, mai mereu se descurcă. Pentru că oriunde e mai bine ca acasă.

Era un nene buimac care m-a îmbrâncit aruncându-se pe banda pentru bagaje colectând pachetele azvârlite din bagajul lui învechit și cu fermoarul stricat.

Era fata care povestea băiatului cum vine în iulie definitiv, dar ar fi bine deja să aibă de lucru și să nu îi mai împrumute el bani lui Colea, că acel Colea nu i-ar împrumuta lui (ah, femeile!).

***

Din 2012, în fiecare primăvară stau două-trei săptămâni în Anglia. Până acum, numărul de cunoscuți care s-au mutat acolo s-a dublat, poate chiar triplat. Tineri deștepți, creativi, buni și integri. Un Guvern în exil perfect. Toate știrile și comentariile despre paradele de 9 mai, cu toate ipocriziile lor, vizitele de rang înalt, politicienii, urâțenia Chișinăului, investigațiile, trec pe plan secund, acolo, în sfârșit, oamenii se gândesc la propria persoană și fericire, nu cum să salveze o țară care se opune cu înverșunare salvării. Se discută despre case, rate, căutare de job, călătorii și puțintică politică.

Prietenii mei Vest-europeni vorbesc mereu cu o mică invidie despre rețeaua mea bună de prieteni, cunoscuți și potențial prieteni din Londra și din Europa, pentru că oriunde m-aș duce, am pe cine vizita, iar Londra probabil este campion la acest capitol. Eu nu mă bucur. Atunci când mai mulți oameni apropiați sunt peste hotare decât în țară, înseamnă că țara merge într-o direcție foarte greșită, iar cuvintele goale despre stabilitate, reforme și schimbarea mentalității, nu fac decât să enerveze ultimii entuziaști.

***

Cum de schimbat mentalitatea? O serie de oameni au înțeles cum. Un one way ticket spre Londra sau alte orașe europene. Pentru că fiecare om are la un moment dat mai multe motive să plece decât să rămână. Unii au avut acest moment doi ani în urmă, alții îl vor avea peste doi ani.

Cu fiecare investigație despre interesele unora, banii altora, despre acapararea vieții private și a spațiilor publice, despre o politică națională de stat de bădărănie și deznădejde, oamenii pornesc să aibă o viață normală.

Spațiul devine tot mai îngust, principiile și valorile sunt vândute la tot colțul, oamenii creativi, muncitori și deștepți pleacă, iar când încerci să ai o viață decentă, fără a susține dubioși, fără a te băga în jocuri de ipocrizie, lumea îți spune nonșalant că ai taracani în cap.

Cum de schimbat mentalitatea? Soluția? În 2013, scriam că trebuie să fie și mai rău și atunci vom găsi soluții. Iată că am ajuns la mai rău, dar nu e clar dacă am ajuns la fund.

***

Pe geam se văd câmpiile verzi. Avionul aterizează. Nimeni nu aplaudă. Se pare că nici ei nu se bucură că au ajuns acasă. Avionul ajunge la destinație, se aud vreo patru aplauze răzlețe. Entuziaștii sau naivii. Deseori sunt tot aceiași. Atâția câți au mai rămas.

    Și cântecel: