Sursa: TudorCojocariu.eu

S-a tot vorbit despre necesitatea schimbării de paradigmă în care funcționează relațiile dintre România și Republica Moldova. Este vorba de modernizarea acesteia, până la aducerea într-o albie în care principiile generic numite pragmatice, să prevaleze asupra celorlalte principii, generic numite emoționale. Totuși, în mod evident, emoțiile nu pot și nu trebuie să fie ignorate. Asta pentru că, altfel, n-am mai putea vorbi despre acel sprijin necondiționat cu care s-a obișnuit toată lumea (și pe care unii îl și parazitează), venit dinspre România. Toată chestiunea stă, însă, în prioritizare. Or, în acest moment, prioritatea este ca în atitudinea României să prevaleze pragmatismul.

Unii ar fi tentați să afirme că eficiența se leagă doar de pragmatism, nu și de emoții. Eu cred că asemenea afirmații ar fi cel puțin hazardate, din același motiv pe care l-am enunțat mai sus și care poate fi detaliat în felul următor. Trecutul comun, cultura comună, elementele identitare comune și, mai nou, aspirațiile europene comune ale majorității celor 2 populații, asigură o relație cu totul și cu totul specială, dar și cu un imens potențial de a fi și productivă, între două realități statale curente și între 2 populații similare, dar temporar înstrăinate (”estranged”, ar zice americanii de la Guns N’ Roses, dacă i-ar interesa tulburările pământești ale est-europenilor). Prin urmare, chiar dacă, prin aceste rânduri salut schimbarea de atitudine a României, nu înseamnă că subestimez aspectele emoționale. Ar fi inuman și dăunător să facem asta.

Revenind asupra acestui declic, cred că trebuie să fie făcute câteva precizări. În primul rând, el se referă doar la atitudinea conducerii actuale a României față de actuala conducere a RM, care, deși la limită legală, este profund nedemocratică. Nu mai reiau discuția despre sutele de mii de concetățeni de ai noștri care s-au împotrivit instalării unui guvern PeDist, despre încălcările de procedură aferente votării guvernului în Parlament, sau despre caracterul nereprezentativ al actualei guvernări cu o cotă de popularitate cumulată de undeva sub 10%. Spun asta pentru că atitudinea României față de populația prutonistreană a fost mereu binevoitoare și înțelegătoare, în pofida înjurăturilor venite constant de dincolo.

Pe urmă, acest declic mai înseamnă că, în sfârșit, carul a fost mutat din fața boilor (este și nu este doar o metaforă), ajungând în spatele lor. Adică, guvernul României, stat european, își dorește să-și ajute conaționalii de peste Prut, dar nu-i poate da un cec în alb unei guvernări necredibile, a unui stat subjugat poftelor nesatisfăcute ale unui mafiot. Sunt, însă, nevoiți, conform dreptului și uzanțelor internaționale, să discute cu reprezentanții ei, în calitatea lor de omologi. Acesta este și motivul, în fond, pentru care premierul Filip a fost primit la București. Un guvern al unui stat nu poate trece peste guvernul celuilalt stat, al cărei populației vrea să o ajute. Să-l ignori pe Filip, așadar, nu poți. În schimb să-l chemi la tine, să-l urechezi și să-i pui condiții de care nu poate fugi, poți. Și anume asta s-a întâmplat. Iar rezultatul care se întrevede este unul benefic: guvernarea se va conforma, până la noi ordine. Altfel, Plahotniuc va fi nevoit să plătească salariile, pensiile și toate cele din ”propria sa avere”, însușită progresiv de la concetățenii săi.

Acest prim și important declic are toate șansele să stea la baza unei veritabile revoluții de paradigmă, iar ex-comisarul european Dacian Cioloș să devină, cu niscaiva efort și coerență, un pionier al acesteia. De altfel, accentul pus de către acesta pe necesitatea ca România să-și armonizeze sprijinul financiar cu FMI și Comisia Europeană, nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Deși, la cât de superficiale și demagogice continuă să fie abordările din spațiul românesc, până la proba contrarie eu rămân sceptic. La fel cum sceptic rămân în privința capacității de înțelegere a integrării europene de către liderii noștri politici. Recenta discuție din spațiul public, care așează procesul de integrare europeană în curtea ”vectorului geopolitic” vine să-mi reconfirme scepticismul. Or, procesul de integrare europeană ține în primul rând de capacitatea societății și a instituțiilor noastre de a se dezvolta, pentru ca, într-o bună zi, să fim gata să aderăm și noi la UE. Nu (doar) de viziunile geopolitice deocheate ale unor lideri mai mult sau mai puțin accidentali.