copii republica moldova europaEl, un foarte bun specialist IT, ea, sociolog de profesie, isteață foc, dacă trebuie, face pe dracu în patru și rezolvă orice problemă. Acum câțiva ani s-au întors din Marea Britanie cu ceva bani în buzunar, cu multe speranțe și planuri de viitor.

Au trecut aproape șase ani de la… revenirea acasă. Azi, ei stau pe picior de plecare și cu bagajele la ușă. În două săptămâni vor zbura cu cele două copile ale lor în Canada. Se pare că R. Moldova nu are nevoie de o familie tânără și de doi specialiști înalt calificați – puțin îi pasă. Canada însă îi așteaptă cu brațele deschise pe cei patru, care vor contribui din plin la viitorul altui stat.

Probabil nu puțini vor fi cei care o vor da pe unda patriotismului acuzându-i de lașitate pe cei plecați în căutarea unei vieți mai bune. Dar, vorba ceea, o viață are omul și, să recunoaștem, de la o vreme patriotismul acesta devine greu de susţinut. Ţi se apleacă de atâta mizerie și sărăcie. Nu-și poate cineva petrece cei mai frumoși ani ai vieții în continuă revoltă, supărare și frustrări. Să spunem lucrurilor pe nume, într-o societate bolnavă și săracă, oricât ar încerca oamenii să fie mai buni, nu prea au cum. Mai ales că problemele noastre cresc, nu scad, iar calitatea vieţii nu sporeşte, ci, dimpotrivă, se înrăutățește. Ce poţi să-i spui unui tânăr care pleacă? Să-i spui să rămână pentru că va fi bine în viitor?! Care viitor?! Al cui?

E greu de trăit într-o psihoză continuă. Se fură ca în codru, se minte peste tot, se mituiește la greu, salariile sunt derizorii, iar prețurile nesimțit de mari. În aceste condiții, cum, Doamne, iartă-mă, să-i mai ardă lui Gheorghe sau Vasile de bunătate? Evident că scuipă și ei cu lehamite, bagă capul în umeri și-și văd de sărăcia lor. Că, de, numai de maniere şi de civilizaţie nu-i arde lui Ion pe stomacul gol…

La noi oamenii nu trăiesc, ci supraviețuiesc!

Da, da, asta fac. Pe lângă profesiile de bază, moldovenii mai au una: abilitatea de-a supraviețui. De parcă ne-am juca de-a țara-n bunghi, nu alta. Cobai, asta suntem și nimic mai mult. Doare, ştiu, dar acesta este adevărul gol-goluț.

La moldoveni plecarea a ajuns a fi percepută ca ceva firesc, necesar chiar. Pe alocuri, ca un fel de izbăvire de sine. Și, pe bună dreptate. Cum să stai cuminte și înfometat în banca ta, când peste gard vezi ceea ce-ți dorești și e firesc să vrei și tu la urma urmei?!

În ultimul an am văzut cum, rând pe rând, au plecat, continuă să plece și vor mai pleca zeci de prieteni și colegi. Întâlnirile plăcute de odinioară, face to face (trad. din engl. – față în față), s-au transformat în întâlniri face-book-iste. Tot cu face încep, dar un altfel de face. Unul în care râsul lor de altă dată nu îl mai aud și admir, ci văd în locul lui doar niște sinistre smile-uri computerizate. Gesturile lor nu îmi mai bucură ochiul ca altădată, ci văd în schimb niște animații zbenguindu-se caraghios pe ecran. Într-un cuvânt, ne-am emancipat, dar totodată ne-am izolat fiecare în căsuța lui facebook-istă. Și, dacă în realitate toți suntem nefericiți, măcar pe facebook ne merge bine. Uneori exagerat de bine…

Ceea ce se întâmplă este grav

La început au plecat părinții noști, acum ne-a venit și nouă rândul. Două generații au calicit guvernările tranzitorii de până acum. Alarmant este că urmează o a treia! Așa, micuță și puțină cum e ea, dar are deja pusă pe umeri o imensă datorie – recuperarea unui unui milliard furat. 700 de lei trebuie să achite fiecare cetățean al Republicii Moldova pentru a acoperi furtul secolului de la Chișinău! Apoi, cum vine asta? Nici nu a apucat să vină copilul pe lume și să se dezmeticească bine, că deja e îndatorat la stat pentru că cineva a băgat mâna și s-a lăcomit la banii publici?! Banii noştri şi ai copiilor noştri. Ce fel de stat e acesta care, în loc să-i dea copilului, îi ia?!

Nu știu cum credeţi voi, dar eu nu voi permite nimănui să-mi calicească ce am mai scump pe lume. Să rămână și să plătească cei care au furat, copiii lor care se scaldă în șampanie. Eu, nu am de gând să le întrețin luxul și lăcomia.