Se face că eu merg des pe strada Mateevici. Pe lângă construcția de luni de zile a Ambasadei Turciei (cu tot glodul și poluarea sonoră), pe lângă pasajul insalubru din Mateevici 73, pe lângă mașinile parcate aiurea sub billboard și pe trotuarul parcă stricat de tancurile rusești. (A merge vizavi nu e o opțiune. Acolo e o mare parcare haotică).

Am decis să fac ordine pe această stradă (Ah, câtă naivitate!). Pentru mine. Pentru alții.

Există o serie de oameni care nu fac nimic, dar îi critică pe cei care critică Chișinăului, spunând că aceștia din urmă nu fac nimic. Ei te îndeamnă să suni la poliție sau Primărie. Pentru că ei nu fac nimic, ei cred că dacă suni la poliție sau Primărie, totul miraculos se rezolvă.

***

Sunt zile în care vreau să mă simt, ah, o prințesă. Mă gătesc. Mă chitesc. Și ajung la pasajul din Mateevici 73 și îmi amintesc că trăiesc în Chișinău, iar aici nu e loc de prințese.

Pe stada Mateevici 73, de ani de zile este înconjurat cu gard un monument istoric. Proprietarii au un conflict, pe care nu îl pot rezolva. Iar oamenii sunt nevoiți să meargă printr-un pasaj din lemn, murdar și urât. Cu afișe rupte, sticle de plastic, praf și tot felul de gunoaie. Nimeni nu se opintește să facă ordine acolo.

Mai mult ca atât, dacă ești nițel mai dolofan, nu prea poți încape pe acolo. Nici dacă ai cărucior cu copil. Nici dacă ai vreo dizabilitate. Iar doi oameni concomitent nu pot trece. Trebuie să te oprești și tot felul de oameni să te atingă intens, pe toate lungimea corpului. Mai mult ca atât, bucățile de metal sunt deteriorate, iar copiii și chiar maturii se pot zgâria/răni.

IMG_3853

***

Ce e de făcut? Mă gândeam eu în timp ce un constructor dolofan cu hainele murdare mă înghesuia într-o bucata de lemn murdară și un pet.

Primăria! Primăria prestează servicii pentru ca oamenii să trăiască bine în acest oraș. Iar dacă un grup mare de oameni are o problemă, atunci primăria o rezolvă.

Hahahahaha!

***

În octombrie, 2014, am început a suna la Pretura Centru și a explica de ce pasajul este ilegal și cum trotuarul trebuie întors oamenilor. Am tot sunat. Până au răspuns. Au zis că:

–          Daaaaa, noi știm de problemă, discutăm la ședință și se rezolvă.

Am tot sunat. Și iar sunat. Au zis că mâine sau poimâine se scoate. Le-am tot sunat să le zic că nu se scoate construcția. Apoi nimeni nu a mai răspuns la telefon. Toate astea au durat vreo lună.

În noiembrie 2014, am scris un email pretorului sectorului Centru (după ce secretara mi-a zis că dumnealui nu este în oficiu și nu este clar când va fi și dacă vreodată pot să vorbesc cu el la telefon). În opt luni m-au sunat de la Inspectoratul de Poliție să vin să scriu plângere.

***

Inspectoratul de Poliție este într-un subsol. Mă întâmpină polițiști care stau toți afară și fumează, iar cineva le aduce de la magazin sticle de bere. Eu intru singurică cât ei își termină țigările. Pe coridoare întuneric. Podeaua scârțâie. Intru în birou. Geamuri nu sunt. Eu scriu la vreo 3 oameni unde mă aflu exact. După 7 aprilie, coridoarele fără de lumină, mă sperie. Poate totuși Inspectoratele de Poliție și Primăria trebuie să fie din sticlă, să te simți în siguranță, dar și pentru transparență?

Jovialitatea polițistului însă mă liniștește. Mă liniștesc și se începe: Ei, și ce îmi faci mie probleme, Vlada?

Eu stau nedumerită și nu înțeleg de ce. Apoi înțeleg. Pentru că urmează să scriu o plângere. Încep să explic că am scris pretorului și că înțeleg că poliția nu are ce face aici, decât poate Inspectoratul de Stat în construcții.

–          Tu ai studii juridice, Vlada?

–          Nu, dar mă mai informez câteodată.

Am înțeles că există un moment în care atitudinea oricărui funcționar se schimbă: fie când vede că ești oarecum informat, știi despre ce vorbești și prezinți asta frumos, fie dacă vede că ai bani sau ești un om de succes (în accepțiunea moldovenească). Eu am beneficiat de a fi în prima ipostază. Pentru alții, neinformați sau săraci, atitudinea nu se schimbă și nu este deloc primitoare.

Polițistul mi s-a plâns că pretura mereu le transmite aceste plângeri, iar ei nu au ce face. Apoi, mi-a zis că îi este deja rușine față de proprietarul clădirii, pentru că atâția oameni scriu plângeri. I-am zis: păi faceți ceva!

Am înțeles că funcționarii de obicei protejează un număr limitat de oameni, iar când ceilalți se revoltă, lor le este rușine. Apoi, cu atitudinea umilă se scuză față de acești oameni că avem așa popor.

Să fie clar: eu am creat incomodități poliției pentru că aceștia trebuie să își ceară scuze pentru mine de la proprietarul care de mai bine de 5 ani a blocat o porțiune mare a unui trotuar destul de aglomerat.

Discuția noastră a durat o oră și jumătate. În care eu am povestit de ce atitudinea preturii și a polițistului este greșită și de ce cetățeanul are dreptate. I-am povestit despre faptul că trotuarele sunt pentru oameni. Am scris pe vreo trei foi de ce pasajul trebuie scos

Am povestit chiar și despre primarii de succes. Și nu pentru că nu aveam ce face, ci pentru că domnul polițist s-a arătat foarte interesat în motivele de ce într-o vineri dimineața eu umblu și scriu plângeri. Și îmi punea tot mai multe întrebări, inclusiv de ce nu am rămas în Anglia.

După vreo două săptămâni mi-a venit scrisoare de la Inspectorat. La fel ca și integrarea europeană care este după colț, pasajul tot urmează să fie schimbat și să fie conform legii.

Desigur, data nu a fost scrisă. Au trecut patru luni (scrisoare e din 3 iulie), pasajul încă stă acolo. Deja pe lângă sticlele de plastic și gunoi, mai sunt și frunze galbene și glod.

Când am ieșit din Inspectorat, i-am zis polițistului că degrabă tot mai mulți oameni vor scrie plângeri și își vor revendica dreptul la confort în acest oraș.

***

Deci, dragi comentatori, care îndemnați să scriem/să sunăm, noi asta facem. În țări normale, după un status pe Facebook, autoritățile se autosesizează, nu și aici. Este doar un caz unde eu am găsit voință să pierd atâta timp (timpul însă este scump). Eu nu am timp pentru toate restul. Mi se pare că deja este vremea autorităților să înțeleagă că sunt câteva probleme ale acestui oraș, care se repetă și care arată că rezidenții trăiesc în condiții degradante (fără exagerări). Și e timpul să fie rezolvate.

Ce urmează? Oamenii par confortabili cu tot acest dezastru, probabil sărăcia îi face să nu se gândească la spații publice și trotuare. O să mai scriu poliției să îi întreb care este termenul pentru a modifica pasajul. Dacă nu, într-o zi liberă, adun vreo 100 de semnături de la studenții care trec pe-acolo.

Mi se pare că problema mea deja nu este pasajul. Eu am nevoie de o dovadă că acest sistem măcar uneori, la o mică presiune, realizează că trebuie să lucreze pentru cetățeni.

***

Domnul polițist când a văzut hotărârea mea a întrebat dacă nu sunt măritată (faptul că nu sunt arată că nu am altceva mai bun de făcut decât să scriu plângeri), apoi când am zis că mă grăbesc, m-a întrebat dacă am un loc de muncă (pentru că oamenii care scriu plângeri, de obicei sunt șomeri care nu au ce face). Ba chiar și rudele mi-au zis: lasă tu astea. Iar eu i-am zis că noi suntem altă generație.

Noi deja nu mai luptăm pentru neam și țară sau limbă, dar pentru trotuare, spații publice, drepturile omului și lucruri firești pentru bunăstarea și fericirea fiecărui cetățean al acestei țări indiferent de statut social, de religie sau limba vorbită.

***

Dacă mai aveți idei ce se poate de făcut, scrieți-mi. Dacă sunteți și voi deranjați de acel pasaj, haideți să scriem plângeri împreună.

  • Cât am scris, am ascultat asta. Furie de destulă este și fără de RATM sau Soufly.