Sursa: TudorCojocariu.eu

Am participat ieri la o dezbatere, care s-a transformat până la urmă într-o conferință. Aceasta a fost organizată de Fundația Universitară a Mării Negre, care devine una dintre cele mai importante organizații care promovează în spațiul public de pe cele două maluri subiectul relațiilor dintre România și RM. Din păcate, chiar dacă titlurile acestor evenimente variază de fiecare dată, având mult sens, chestiunile abordate sunt cam de fiecare dată aceleași. Ce-i drept, uneori updat-ate. Și discursurile unor vorbitori tot cam la fel sunt. Nu este neapărat o critică, or dacă lucrurile stagnează, este absolut firesc să stagneze și dinamica ideilor acelorași vorbitori. Partea bună a acestui tip de evenimente este că, de fiecare dată, există un key-speaker și speakeri ”mai puțin key”, însă noi, care reușesc să genereze idei originale. Plus-valoarea evenimentelor este adusă, de cele mai multe ori, anume datorită acestor contribuții.

De data aceasta, invitatul special a fost Alexandru Tănase, președinte al Curții Constituționale de la Chișinău și totodată fiul regretatului Constantin Tănase. În mod ironic, precedentul eveniment al Fundației la care am participat, l-a avut invitat special anume pe marele jurnalist. Acum, iată că l-am avut în fața noastră pe fiul acestuia; fapt simbolic ce mă duce cu gândul la respectul pe care îl merită această familie, pe de o parte, dar și la criza demografică în care ne zbatem de când ne știm. Mi-am amintit și de prietenii mei de la Chișinău, care îmi spun că pur și simplu nu ai cu cine lucra. Unii au emigrat recent, alții li s-au alăturat familiilor migrate mai demult, pe vremea agrarienilor sau a comuniștilor, ceilalți au potențial, dar nu mai au chef de nimic, fiind demoralizați de cleptomania și nesimțirea celor de la putere, iar cei din urmă, pur și simplu s-au alcoolizat sau s-au schimbat, sub amprenta mediului în care locuiesc, încât, pentru a-i urni de pe loc, ar trebui să faci cu ei reeducare.

Situația este, cu siguranță, gravă. Cel puțin în privința acestui lucru, atât vorbitorii, cât și publicul au fost de acord. Și la soluții, în linii mari, au căzut de acord. Fie că a fost vorba despre un nou ”Pact de la Snagov”, sau de un nou ”Plan Marshall” condus de România, ambele pentru RM, toate soluțiile  depind, în acest moment, de alții decât de participanții la eveniment. Să explic de ce. În primul rând, pentru că cei prezenți, adică cercetători, coordonatori de proiecte, angajați ai ambasadelor, funcționari, jurnaliști, activiști civici și experți în varii domenii, nu pot decât să ajute populația RM, respectiv conducerea acesteia. Nici unul dintre noi, însă, nu am putea face lucrurile în locul lor. Oricât ar încerca populația prutonistreană să amâne momentul în care ar pune mâna și ar face, pe bune, ceva, în interes propriu și totodată comun, acel moment a venit demult și stă tot acolo, în mijlocul indiferenței, a ignoranței și al egoismului colectiv.

Văd, deseori, republica, atunci când citesc știrile sau bucăți audio-video care reflectă atitudinea moldovenilor, drept un individ burtos și leneș, dar înfometat, care, sub influența beției de aseară, tot amână momentul în care se va ridica din pat. Iar atunci când, într-un final târziu apropiat de ora prânzului, acesta reușește să se repună pe propriile picioare, constată că frigiderul îi este gol. Și atunci începe să-și pună întrebări, să caute soluții alternative (a se citi necinstite), pentru a-și dobândi cele trebuincioase. Să fure, să împrumute, să înșele; să facă orice pentru a evita să muncească. Adică să întindă mâna, în loc să pună umărul.

Privită din această perspectivă, expresia ”schimbarea depinde de fiecare dintre noi” devine o banalitate insultătoare. Cum să depindă de fiecare dintre noi, dacă nici unul dintre noi, participanții la discuție, nu a încălcat nici o lege, nu a furat nici un leu, ci din contra, și-a făcut conștiincios datoria în activitatea sa și a generat, într-un fel sau altul, plusvaloare? Sau invers, de ce să ajungem  să ne fie nouă rușine pentru că tentativa de stat numită Republica Moldova n-a reușit, timp de 24 de ani, să genereze elite care să nu fure și să nu mintă? E adevărat și că statul suntem noi, iar răspunsul poate fi unul simplu, deși aplicarea acestuia ne-ar da tuturor bătăi de cap. Pentru că practicile, neputințele și frustrările noastre au prins rădăcini prea puternice pentru a fi scoase. Pur și simplu.

Pe lângă aceste concluzii pe care le-am desprins, a câta oară, au mai fost câteva idei originale, care merită toată atenția și pe care am face bine să le întoarcem pe toate părțile în anii care vor urma. Prima, că România este singurul partener de dezvoltare al RM, care o va sprijini necondiționat, indiferent de cine se va afla la guvernare. Pentru că, populația este una, iar pătura suprapusă este alta. Prin urmare, este nevoie doar de adaptarea acestui sprijin la necesitatea societății și la specificul partenerilor de la guvernare, care primesc sprijinul în numele societății. Astăzi, necesitățile sunt multiple, rotindu-se cumva în jurul educației, sănătății, infrastructurii, resurselor umane și a economiei, în general; iar specificul partenerilor de la guvernare este, așa cum a tot fost, că aceștia fură și mint. Statul român are obligația față de propriii cetățeni care își jertfesc resursele de dragul bunăstării conaționalilor lor de peste Prut, să pornească de la aceste 2 premise. Mergând mai departe, către cei care cer Unirea aici și acum, fără a crede neapărat în ea, suntem obligați să ținem cont de o judecată banal de simplă, dar nu și simplistă. Republica Moldova nu se poate apropia de România, fără a valorifica sprijinul extern în sensul unor reforme cu adevărat valide. Și nu mă refer aici la acel tip de apropiere care reclamă o distanță de complezență superficială.

A doua idee demnă de a fi luată în seamă, este că, deși necondiționat, proporția sprijinului public acordat poate și trebuie să varieze în funcție de performanțele celui sprijinit. De aceea, anumite condiționări trebuie să existe, dar să se bazeze pe nevoia de monitorizare strictă a cheltuielilor. Acest lucru s-ar putea face printr-o Agenție de dezvoltare a RM, subordonată Parlamentului, cu reprezentanți rezidenți la fața locului, oriunde se cheltuiesc bani românești.

A treia idee ține de schimbarea paradigmei în care funcționează relația dintre cele 2 state. Este demult timpul ca stakeholderii moldoveni să se mai întrebe și cum ar putea să le genereze interesul investitorilor privați români, fie aceștia cu capital românesc sau occidental. Trebuie să ieșim din paradigma care zice că ”Dacă sunt buni români, investitorii vor investi și singuri, de capul lor”. E timpul să privim lucrurile din perspectiva interesului reciproc și să ne întrebăm de ce ar veni oamenii ăștia, care, mai mult decât dezvoltarea vecinilor lor, caută să facă profit. Sau, să ne întrebăm, cel puțin, cum am putea să le garantăm un cadru legislativ favorabil, cum le-am putea stăvili avântul funcționarilor corupți de la Inspectoratul Fiscal, cum le-am putea asigura o infrastructură decentă și, mai ales, cum ne-am putea pregăti mai bine oamenii pe care acești investitori ar vrea să-i angajeze. Sunt doar câteva exemple de întrebări, dar eu mă refer aici la o veritabilă revoluție de atitudine.

Ignorarea acestor lucruri elementare ne va lăsa în continuare suspendați, iar societatea va continua să existe după chipul și asemănarea unor politicieni populiști, a unor șefi de instituții demagogi și a unor funcționari corupți; rămânând la cheremul norocului, circumstanțelor, sau, după cum ar zice conspiraționiștii comozi, la cel al ”marilor puteri”.