Sursa: TudorCojocariu.eu

Iată că astăzi, după toate câte s-au întâmplat, noi încă mai așteptăm să primim vești bune de la aceeași trei lideri politici cărora le datorăm marasmul moldav din recenții 6 ani. Singur acest fapt provoacă o profundă stare de dezgust, care poate fi alungată doar prin autoamăgire. Ceea ce nu este un lucru neapărat rău, chiar dacă ironic, pentru că autoamăgirea poate genera niște situații inedite, la care, la un moment dat am fi putut doar spera.

De exemplu, o asemenea situație inedită este desemnarea Maiei Sandu drept candidat al proaspăt lansatei mai puțin proaspete Alianțe, pentru funcția de prim-ministru. O asemenea evoluție a lucrurilor putea fi doar imaginată acum câteva luni, când criticile ministrei în exercițiu a Educației împotriva sistemului din care face parte, alinau revoltele populației lehămetite de corupția, abuzurile și aroganța castei politice. Dar astăzi se discută la modul serios despre numirea acesteia în funcție. Ea a fost cea care s-a opus unor decizii judecătorești împotriva instituției pe care o conducea, respectiv a reformării acesteia. Ea a fost cea care s-a pus de-a curmezișul unor decizii dăunătoare ale Guvernului. Tot ea a fost cea care a rezistat tirurilor opoziției putiniste, dar și a unor actuali colegi, pentru că a implementat niște reforme dure, dar caracteristice oricărui manager profesionist cu formare occidentală. Dar, mai presus de toate, Maia Sandu a adus un aer de decență și coerență în discursul public al mai-marilor acestui stat.

La fel cum Klaus Iohannis era văzut ca un paria și un outsider al vieții politice românești până foarte târziu, chiar înainte de turul I al prezidențialelor, așa este văzută și Maia Sandu astăzi în stânga Prutului. Ambele personaje și-au construit imaginea opunându-se unui sistem care le ajunsese până la os majorității cetățenilor. Dar în același timp, ambii au fost propulsați în fruntea sistemelor de niște grupări deja compromise, cu excepțiile de rigoare, bineînțeles. Făcând radiografia celor din spatele celor doi, vedem că biografiile acestora se leagă de principalele eșecuri ale celor două state din perioada recentă. Sigur, am putea spune, fără să greșim, că toate guvernările au făcut greșeli imense și toate au furat din banii publici. Dar, în același timp, trebuie să recunoaștem și progresele pe care le-am făcut după 2009 încoace, pe care le regăsiți în sumedeniile de rapoarte, dar și pe teren, în viața noastră de zi cu zi, de la drumuri și spitale, până la tehnologii și capacitarea concetățenilor noștri. Despre progresele României, mai ales în justiție, nu mai amintesc.

Tocmai de aceea, desemnarea Maiei Sandu drept candidat al Alianței și potențial premier a fost salutată de foarte multă lume bună și a provocat un imens val de entuziasm. În fond, aceasta este și miza din perspectiva colegilor săi din PLDM: contracararea stării de pesimism patologic în care tot ei ne-au indus, alături de cel mai mare fan moldovean al lui Corleone, pe numele său Plahotniuc. De fapt, partidul pe care-l conduce acesta din urmă, ar fi principala țintă și totodată provocare pentru potențialul premier Maia Sandu. Dar și invers. Apucăturile imprimate acestei caracatițe cu nume de partid vor intra în directă coliziune cu principiile evocate și apărate cu atâta vervă de către Maia Sandu. Cel puțin până acum, când nu fusese mandatată de către partidul său în cea mai importantă funcție din stat, respectiv când așteptările de la aceasta nu erau neapărat de ordin politic. De altfel, maratonul ieșirilor publice ale Maiei Sandu împotriva modului în care instanțele noastre înțeleg să facă justiție (vezi cazul funcționarilor demiși pentru corupție, condamnarea lui Veaceslav Negruță ș.a.) au consemnat avanpremiera acestor coliziuni.

De la liberali am putea să ne așteptăm la o atitudine mai tolerantă, punând ieșirile populiste ale liderilor acestuia împotriva ministrului în exercițiu al Educației pe seama jocului politic și a dorinței de acumulare a simpatiilor publice. Dar acestea au fost și ele demult, iar actorii noștri politici au cu toții o memorie scurtă. Ar putea exista premisele, așadar, ca premierul Maia Sandu să fie lăsată în pace să-și facă treaba așa cum știe ea mai bine. Cel puțin până la deblocarea relațiilor republicii cu partenerii internaționali. În fond, atât statul, dar mai ales leadership-ul PLDM și PD, au nevoie ca de aer de această deblocare a relațiilor. Statul, pentru că ar putea să înceteze să mai existe ca atare, iar liderii pentru că ar putea să înceteze să existe ca lideri.

Privind lucrurile din această perspectivă, putem vedea posibila desemnare a Maiei Sandu drept o veste bună, dar și drept o nouă etapă în viața noastră publică. Chiar dacă vestea bună vine de la niște oameni răi și chiar dacă această nouă etapă se tot repetă de la Ion Sturza și Iurie Leancă încoace. Tocmai de aceea, pentru ca lucrurile să se schimbe cu adevărat, avem nevoie de următoarele 4 lucruri: ca Maia Sandu să fie lăsată să-și înceapă și să-și ducă mandatul până la capăt, ca viitorul președinte să fie unul proeuropean, ca bunurile furate din proprietatea RM și a UE să fie întoarse, iar vinovații pedepsiți și, cel mai important, ca structurile de conducere ale partidelor proeuropene să se autolustreze. Astăzi, însă, rămânem cu veșnica speranță că mâine guvernanții vor abuza de propriul popor mai puțin decât au făcut-o ieri.

Iar până una-alta, să ne bucurăm de #maiasandupremier.