Sursa: TudorCojocariu.eu

În studenție eram deseori întrebat de ce nu se unesc toate asociațiile studenților români originari din stânga Prutului, adică așa-zișii studenți basarabeni. Și de fiecare dată le răspundeam același lucru: pentru că noi nu suntem la fel. Aveam caractere, valori și priorități diferite. Suficient de diferite încât să nu simțim nevoia de a face parte din aceeași structură juridică, să avem aceeași strategie, aceleași activități, sau să fim coordonați de aceleași persoane. Desigur, asta nu ne împiedica să adoptăm poziții comune în raport cu diferite chestiuni de interes comun și chiar public, făcând uz de instrumente de advocacy, chiar dacă nu știam pe atunci că acestea taman așa se cheamă.

Cu alte cuvinte, noi acționam în comun exact atât cât era nevoie și cât ne determina să o facem statutul nostru general acceptat, de bursieri ai statului român, adică unii dintre norocoșii care au reușit să ajungă în dreapta Prutului. De exemplu, niciodată nu ne prezentam cu poziții fundamental diferite în fața unor factori de decizie, nu ne declaram susținerea față de regimul comunist de la Chișinău și de derapajele acestuia și nu ne contestam propria identitate națională românească, pe care o manifestam cu fiecare ocazie. În legătură cu acest ultim aspect, mă miram atunci și mă mir și acum cum niște tineri absolvenți, deja majori și responsabili, se transformau brusc din moldoveni în români moldoveni sau basarabeni. O fi fost vorba doar de declarații, sau poate se simțeau copleșiți de mediul în care se pomeniseră brusc, sau pur și simplu le era totuna, Sau poate că aveau o revelație și realizau că România este și țara lor, un fel de Republica Moldova mai dezvoltată, mai puțin coruptă și mai grijulie față de cei pe care îi găzduiește.

Așadar, având o sumedie de trăsături în comun, noi, studenții, tot nu simțeam nevoia de a funcționa, gândi și acționa la fel. Atunci de ce ne-am aștepta ca locuitorii RM să simtă această nevoie, având în vedere diferențele de etnie, educație, aspirații, experiențe și surse de venit? Aceste diferențe sunt imense și se văd cel mai bine la alegeri, întrucât oamenii votează indivizi după chipul și asemănarea lor. Sau, cel puțin după chipul pe care cred ei că-l au și pe care candidații reușesc să-l înfățișeze ipocrit de dragul voturilor. De aceea, ne-am pomenit la Bălți cu un interlop, la Orhei cu un hoț dovedit, iar la Chișinău, probabil că ne vom pomeni cu un primar decent, tânăr și care a demonstrat timp de 8 ani că lucrurile pot fi schimbate și în bine. Cu toate neajunsurile lui și ale dubioșilor din partidul său.

Editorialistul Eugen Muravschi, explica într-un articol recent de ce alegerea lui Shor la Orhei nu este o rușine națională. Din perspectiva sa antropologică, acesta arăta că explicația rezidă în aspirațiile și așteptările alegătorilor, care l-au cocoțat în scaunul de primar pe tânărul Ilan. Oamenii nu au votat un primar, așa cum înțelegem noi, ceilalți, noțiunea de primar. Ei au votat, în schimb, un bogătan care să arunce cu bani, cu care să se simtă bine pe la petreceri și un cumătru alături de care să rezolve problemele la limita legii sau a moralității. Bazându-ne pe judecata autorului, vedem că mai degrabă motivația orheienilor este rușinoasă, decât faptul că aceștia au înscăunat un primar hoț. În fond, acesta nu-i nici primul, nici ultimul primar de teapă aceasta. Deja avem sute de primari certați cu legea și moralitatea, reprezentând toate actualele partide politice. Dar nu de o asemenea anvergură, cu o asemenea expunere mediatică și cu o ditamai ștampilă de hoț în frunte.

Cu alte cuvinte, decizia orheienilor de a vota un infractor indică asupra unui sistem de valori străin pentru oameni ca mine și ca mulți alții. Pentru mine, decizia concetățenilor mei rămâne una rușinoasă și mă face să cred că aceștia sunt cu totul ipocriți. Adică în sondaje, pe la evenimente publice, de față cu turiștii de vază, aceștia proclamă apartenența Orheiului la spațiul cultural european, la clubul select al urbelor-vestigii, dar în intimitatea secțiilor de vot, când nimeni nu îi vede, aceștia se declară solidari cu hoția și disprețul față de cultura populației majoritare a unui individ care nici până acum n-a învățat românește și reprezintă partidul șovin ”Ravnopravie”.

Iar ca să fim sinceri până la capăt, trebuie să admitem că, dacă ar fi existat 10 Shori candidați în 10 localități, cu toții ar fi câștigat alegerile. Aceasta este mizeria în care ne bălăcim și de care eu mă desolidarizez scârbit. Iar dacă simțiți și voi la fel, vă îndemn ca în turul II să salvăm împreună ceea ce a mai rămas de salvat, votându-l pe Dorin Chirtoacă la Chișinău, pe Nicolae Dandiș la Cahul și pe ceilalți candidați proeuropeni, atât timp cât aceștia dau dovadă de integritate, competență și viziuni prooccidentale.