Există unele cărți pe care le termini și vrei să te ridici în picioare, să aplauzi și să spui: Bravo autorului! Bravo personajelor. Însă literatura nu e teatru, te bucuri în liniște și mai scrii pe blog-uri.

***

E bine să citești cărțile la momentul potrivit. În decembrie 2014, când ascultam cum se fac negocieri de coaliție întru interesul și bunăstarea poporului, am citit „At what precise moment had Peru fucked itself up? ”. În 601 de pagini ale „Conversation in the Cathedral a lui Mario Vargas Llosa, am vrut să aflu când. Poate astfel să înțeleg când Moldova fucked itself up.

The Cathedral este un bar murdar (așa cum numai într-o țară din America Latină poate fi), unde un jurnalist de 30 de ani vorbește cu fostul șofer al lui taică-său despre trecut, familie, politică, corupție, despre viețile altor oameni și ce au ajuns acestea.

Llosa a fost admirat pentru forma pe care a luat-o cartea, eu însă am renunțat la ea de vreo patru ori în primele 100 de pagini. Câte patru conversații diferite într-o pagină, cu personaje diferite și din perioade diferite. Când am decis să renunț, un nou citat mi-a amintit de propria-mi țară, dar mai ales de mine, și am continuat:

 “I knew that if everybody set himself to being intelligent and having his doubts, Peru would go on being fucked up forever,” Santiago said. “I knew there was a need for dogmatic people, Carlitos.”

“Dogmatic people or intelligent people, Peru will always be fucked up, Carlitos said. “This country got off to a bad start and it’s going to end up bad. Just like us, Zavalita”

„Conversation in the Cathedral este un efort enorm de a cuprinde o mulțime de drame ale unui stat care se află în tranziție, a unui stat corupt,  a unui stat, în care ori de câte ori nu s-ar schimba puterea, problemele rămân.

Sunt o mulțime de personaje.  Unii sunt uitați pe parcurs, alții apar în linii de dialog care nu mai înțelegi de unde încep. Este omul simplu de la sat, care ajunge mare om de stat, violent și fără de scrupule. Este cântăreața talentată și populară, care renunță la carieră, devenind amanta unui om important și care, desigur, rău sfârșește. Este dictatorul, oarecum absent, însă menținut mereu în discuție de mediocrii și meschinii ce îl înconjoară. Sunt tinerii revoluționari și visători, dar și servitorii care vor o viață liniștită fără mari așteptări. Sunt generalii care profită de sistem, dar și generalii care vor să răstoarne sistemul (cumva întotdeauna ei sunt aceiași). Fiecare element al unui sistem dictatorial și al unei societăți descompuse este prezent.

Totul se rotește în jurul discuției dintre Santiago, jurnalistul, și Ambrosio, fostul șofer. Santiago, cândva un tânăr energic și plin de idealuri, acum este un jurnalist plictisit, căsătorit din întâmplare și fără mari așteptări de la viață.  Ambrosio, acum sărac lipit și fără mari așteptări de la viață, povestește despre un regim depravat și criminal.

„Conversation in the Cathedral nu este despre planificarea unei revoluții care are succes, nici a unei revoluții care eșuează. Este despre o tranziție continuă. Unde un sistem se schimbă cu altul, dar totul rămâne la fel, numai oamenii îmbătrânesc. E despre oamenii care încetează să mai lupte pentru idealuri și care nu mai au așteptări. Este despre o societate în care toți sunt vinovați.

Când era clar cum va arăta Guvernul nostru, citeam cum în Lima, după înlăturarea dictatorului, la putere vine mafia și totul rămâne pe vechi. În Lima la fel, opoziția e formată din câțiva milionari care nu s-au înțeles cu guvernarea, dar care au exact aceleași intenții ca guvernarea. În Lima la fel, vinovații fug temporar din țară, apoi se întorc și trăiesc în lux și nepedepsiți.

Când Peru fucked itself, n-am aflat. Unele țări trăiesc într-un fuck up continuu. Într-un haos continuu. Llosa a arătat cum trăiește un sistem putred și corupt, cum gândesc oamenii cu putere și cei care sunt pe lângă ei. De la începutul cărții, nu mai aveam mari așteptări de la personajele cărții și istorie. Sfârșitul te lasă cu sentimentul de toska. Iar sensul de toska, Nabokov l-a explicat cel mai bine:

 “No single word in English renders all the shades of toska. At its deepest and most painful, it is a sensation of great spiritual anguish, often without any specific cause. At less morbid levels it is a dull ache of the soul, a longing with nothing to long for, a sick pining, a vague restlessness, mental throes, yearning. In particular cases it may be the desire for somebody of something specific, nostalgia, love-sickness. At the lowest level it grades into ennui, boredom.”

* Concluzia? Cântecel.