Acum că știm deja rezultatul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie putem trage deja niște linii.

 Ce s-a întîmplat?

Spusă cinic, istoria votului din 30 noiembrie ar suna așa: partidele ce fac parte din arcul pro-european au obținut o victorie confortabilă. Nu pentru că ar fi cîștigat simpatia populară ci pentru că au știut să utilizeze în avantajul lor resursa administrativă, golurile din legislația electorală, cîteva strategii eficiente de deturnare a votului și o eliminare, la limita legalității, a unui concurent electoral pe ultima sută de metri.

E o victorie pur tehnică, obținută  mai degrabă ”prin șmecherii și abuzuri electorale” iar asta zice multe despre legitimitatea democratică a noului guvern.

Dacă nu au știut să-și cîștige dragostea alegătorilor, partidele zise pro-europene (mă refer mai ales la PD și PLDM, întrucît PL a fost într-un fel de opoziție în ultimul an) au știut cum să redirecționeze, pe linie moartă, eventualul vot de protest, să disperseze și să dizolve blocurile de opoziție, să beneficieze de unele ”slăbiciuni” inerente făpturii umane (votul pentru Partidul Comunist Reformator s-a datorat doar asemănării siglei sale cu cea a Partidului Comuniștilor).

Cum ar veni, votul popular se ducea inițial într-o direcție ce nu prea coincidea cu dorințele liderilor PD și PLDM, și atunci aceștia au chemat rapid în ajutor CEC-ul, SIS-ul și MAI-ul. Care instituții au organizat cîteva operațiuni foarte discutabile (scoaterea lui Renato Usatîi, introducerea lui Ruslan Popa, stimularea fricii prin operațiunea anti-”AntiFa”) așa încît votul popular să meargă în direcția ”corectă”. Și a mers.

Așa încît, alegerile vorbesc mai degrabă de abilitatea unor specialiști din PD și PLDM de a utiliza şi construi jocuri electorale complicate, cu implicarea mai multor actori, inclusiv a instituțiilor de stat, decît de vreo direcție a votului popular.

Sigur că nu e corect și nici democratic, sigur că au fost utilizate proceduri la limita legii – toate acestea împreună, dincolo de faptul că reduc legitimitatea noului guvern, mai și creează precedente periculoase ce pot fi folosite în alte condiții de alți actori în același scop: menținerea puterii cu orice preț.

Concluzia preliminară a acestor alegeri  e că acestea n-au revelat nimic  nou despre sistemul politic din Moldova decît se știa anterior. Alianța, care și-a dovedit de multe ori dibăcia în a manevra/manipula/interpreta buchia legii, a știut și de data asta să utilizeze deficiențele sistemului politic (combinate cu uzul resurselor administrative) în folosul său.

Partidele și concurenții care se plîng că au fost furați ”la vot” au dreptate doar pe jumătate. Mai ales cei care au mai fost la guvernare.  Pentru că, chiar dacă e adevărat că la actualele alegeri, unii concurenți au fost nedreptățiți, la fel de adevărat e că majoritatea din ei au contribuit, de-a lungul timpului, la acumularea acestor deficiențe și la consolidarea unui sistem politic plin de găuri.

Dizolvarea votului anti-sistemic prin crearea unor poluri justițiar-populiste? Înainte de a-i înjura pe cei care au băgat în față inși de genul Renato Usatîi, Sergiu Mocanu sau Nicolae Chirtoacă (Partidul Forța Poporului) gîndiți-vă că ei au învățat de la ”păpușarii” care-l băgau  pe liste (desigur, într-un mod mai rudimentar) pe generalul Nicolae Alexei.

Finanțare dubioasă din surse externe și interne? Legea finanțării partidelor politice încă stă la ”răcoare” (în vreun sertar al secretariatului) și n-a fost încă adoptată.

Prag electoral înalt? Jocurile cu ridicarea și coborîrea lui se fac cel puțin de la 2001 încoace atît pe timpul guvernărilor comuniste ”autoritare” cît și pe timpul celor ”democratice”.

Ceea ce înseamnă, spus pe șleau, că alegerile parlamentare din Republica Moldova au devenit de mult un exercițiu în care votul popular este alterat și manevrat, printr-o serie de tehnici și procedeuri, așa încît să favorizeze unii concurenți în detrimentul altora.

Așa încît se impune o reparație generală urgentă a acestuia.

Ce-i de făcut?

În mod clar, sistemul politic trebuie întors înapoi cetățenilor, așa încît acesta să reprezinte voința lor, nu distorsionarea ei prin proceduri tehnice în conformitate cu anumite interese.

Nu cred că exagerez dacă spun că reformarea sistemului politic al țării ar trebui să fie misiunea principală a societății moldovenești, o misiune care ar putea fi realizată, la modul realist, printr-o presiune susținută asupra parlamentului din partea mass-media și a societății civile, a grupurilor formale și informale de cetățeni, a unor inițiative civice.

Cum ar putea arăta această reformă?

Propun cîteva puncte (lista rămîne desigur deschisă, eu am enumerat ce mi s-a părut mai important):

– Liberalizarea participării politice (simplificarea procedurilor de înregistrare a partidelor politice – explicată pe larg aici).

– Introducerea votului electronic și a celui prin corespondență (ca să nu fie cozi, îmbulzeală, oameni care fac sute de km pentru a vota, manipulări cu deschiderea secțiilor de vot în străinătate).

– Coborîrea plafonului pentru candidații independenți de la 2 % la 1 %. Ce fel de sistem politic democratic este acesta în care un candidat independent, Oleg Brega, a acumulat personal mai multe voturi (14 mii) decît cele acumulate de partidele care au trecut în parlament pentru fiecare mandat de deputat (13 mii)?

– Adoptarea legii privind finanțarea partidelor politice de la bugetul de stat (asta i-ar pune pe toți concurenții în condiții cel puțin juste, dacă nu egale) și ar elimina ”oligarhizarea” partidelor și dependența lor de sponsori bogați.

– Adoptarea noului Cod al Audiovizualului care prevede transparența proprietarilor mass-media (și el o inițiativă ce așteaptă în sertarele Parlamentului) și implementarea politicilor anti-monopol pe piața mediatică. E o măsură ce ar arăta în buzunarul cui stă fiecare televiziune/radio/ziar.

Și altele.

Despre țările din Moldova: una, două, cîteva… Și despre rasismul cultural. 

În mass-media moldovenească, atît cea tradițională (ziare) căt și cea nouă (bloguri, site-uri) au apărut și s-au consolidat, atît înaintea alegerilor, cît și după, un discurs ce împarte țara în alb și negru, adică între buni și răi (bunii fiind de obicei grupurile care votează ”corect” din punctul de vedere al autorilor, iar răii – cei care votează cu ”rivalii”).

Discursul  a cunoscut multe variații, în pofida (sau poate datorită!) schemei simpliste pe care o utilizează.

Împărțirea a fost ba între europeni și ruși, ba între bătrîni și tineri, ba între patrioți moldoveni și ”euro-homo-europeni” (Dodon&Văluță), ba între progresiști și retrograzi (a se vedea comentariul unui tînăr, Andrei Fornea, pe platforma Vox Report a portalului unimedia), ba între oameni decenți și ”porcii care votează cu opoziția” (”laurii” aparțin ziarului Timpul de Dimineață, iar numele eroilor este Tudor Cojocariu  și Marin Basarab), ba între oamenii ”emancipați și liberi”, ce votează un partid, și cei neputincioși, care votează alte partide (cel care face distincția e Nicolae Negru, de la care ne așteptam ceva mai mult).

Un alt tip de generalizări, foarte popular și el, mizează pe o opoziție între ”omul de la țară” (construit ca fiind mai slab informat, mai vulnerabil, mai manipulat, mai cu tendință să voteze incorect) și ”orășeanul” – care-i mai informat, mai democrat, mai cu viziuni pro-europene (a vorbit despre asta, hăt de peste ocean, Vlad Spînu, dar și de la Chișinău, Vasile Gârneț). Faptul că aproape 2/3 din voturile lui Igor Dodon au venit din mediul urban (dintre care 1/3 din cel mai luminat și progresist oraș al țării, capitala Chișinău) nu pare să clatine în vreun fel acest stereotip cu rădăcini solide!

Nu-i greu de arătat că există diferențe între anumite grupuri de alegători, în funcție de profilul lor de domiciliu, etnie, credință religioasă, clasă. Diferențele sunt desigur firești, ceea ce e absolut normal într-o țară democratică.

Dar integrarea acestor diferențe în scheme moralizatoare sau în ierarhii etice (oameni vs. neoameni, progresişti vs. retrograzi) reprezintă un act arbitrar, arogant, nejustificat şi care miroase, în multe locuri, a rasism cultural.

O schemă mult mai corectă mi se pare cea propusă de Victoria Stoiciu (articolul va apărea și pe PZF) între alegătorii celor două blocuri (comuniști-socialiști și liberali-democrați) conform unei scheme de clasă: perdanții și cîștigătorii tranziției.

Schema însă rămîne mult prea parțială pentru a descrie votul de duminică (dar și opțiunile politice ale moldovenilor în general).

Pentru că votul de duminică a fost deopotrivă complex și, în multe privințe, a ascultat de alte logici decît cea de clasă. A existat desigur un vot geopolitic care a depășit clasa: printre votanții pro-UE, dar și cei pro-Uniunea Vamală găsim inși din toate clasele sociale (mă refer aici la sondajele dinaintea votării, căci de data asta nu s-au făcut exit-poll-uri). A mai existat și un vot clientelar, care la fel a depășit clasa – în raionul meu, Telenești, în majoritatea localităților, partidul care a luat cele mai multe voturi a fost partidul primarului (ceea ce înseamnă că, în afara interesului de clasă, a existat un interes local pentru un partid sau altul – afilierea politică a primarului determină, în Moldova, accesul la resurse pentru proiecte locale). Au existat probabil și alte tipuri de vot…

Semn că, pentru a cita un clasic, ”e plină țara de țări”, unele mai mari și altele mai mici  – o țară clientelară, o țară geopolitică, o țară quasi-mesianică (votul pro-Voronin sau Unirea! Ori așteptarea că o anume orientare geopolitică va rezolva cumva lucrurile de la sine), o țară politică și încă multe alte țări.

Post scriptum despre #alegBrega.

Am explicat în altă parte motivațiile votului pro-Brega.

Era alegerea mea civică, etică și ”utilă” (înțeleg aici utilitatea ca expresie a interesului public).

N-a trecut Oleg Brega deși, cum ziceam mai sus, a luat mai multe voturi decît fiecare deputat în parte. Pentru că pragul electoral pentru un candidat independent e absurd: 2 %.

A fost totuși o participare frumoasă.

Nu știu care-s planurile de viitor al lui Oleg. Unul din ele, cred eu, ar trebui să fie o platformă ce ar milita și ar impune, poate, coborîrea pragului electoral pentru candidații independenți la 1 %. Ca să fie egalitate și justețe pentru toți – partide și candidați independenți – la numărătoarea voturilor.

Un alt plan ar fi participarea la alegerile locale din primăvara viitoare. Aproape jumătate din voturile lui Oleg Brega au venit din Chișinău. Cred că are sens să participe la alegeri fie în calitate de candidat la funcția de primar, fie, ceea ce mi se pare mai realist, candidat la funcția de consilier municipal.

(o variantă a acestui articol a apărut pe portalul Platzforma.md)