Vanea a ieșit pe ușa apartamentului său de la etajul doi. S-a oprit puțin, de parcă urmează ceva important, apoi a apăsat butonul pentru a chema ascensorul. L-a așteptat ascultând sunetul ce cobora de sus. Apoi sunetul a muțit, un scârțiit a deschis ușile, lumina galbenă i-a acoperit fața. Vanea a urcat în ascensor și a apăsatul butonul cu cifra unu.

Mai mult timp a fost nevoie pentru închiderea și deschiderea ușilor decât pentru coborârea ascensorului. Vanea a ieșit afară. Toamna cu mirosurile sale galbene și putrede l-a înconjurat. Dar era soare. Soarele pe care el îl prinde în apartamentul său de la etajul doi exact de la ora 14:30 până la 16:15, în acea perioadă a anului. Soarele pătrunde prin balcon, apoi străbate geamul camerei, se așează pe noptieră, apoi se mișcă pe covor, spre dulapul unde veșnic e pornit televizorul și apoi dispare.

Vanea s-a pornit. A ieșit din ogradă, fiind nevoit să înconjoare blocul, urmând calea asfaltului. Așa a ajuns la Nicolae Milescu Spătaru. A trecut prin stație, pe trotuarul distrus, forțând pe cei ce așteptau autobuzul 5 să se miște la o parte. Apoi, acolo unde lipsea o bucată de bordură, Vanea a ieșit pe șosea. În spate tocmai venea autobuzul 5, care a oprit în stație. Așa, Vanea a avut timp să ajungă la intersecție, să o ia la dreapta în deal, pe strada ce… el nu știa cine e Zadnipru ăsta, dar tare îl ura.

Vanea avea părul boțit pe ceafă, plin de mătreață, dar ce mirosea frumos. Ținea capul puțin în dreapta și mult aplecat în jos. Obrajii erau ici colo străpunși de o barbă neagră, rară. Scurta de piele maro deschis era veche și mult prea roasă pe la mâneci și coate. Pantaloni negri la dungă, pătați de timp, și o pereche de pantofi cam mari, negri, prăfuiți, dar cu talpa nou nouță, neatinsă.

Vanea urca în deal `pe Zadnipru`. Câteva mașini l-au claxonat trecând chiar pe alături. Vanea nu era încăpăținat, dar nu putea merge pe trotuar. Claxonatul nu-l mai deranja. De fapt, puțin ce-l mai putea deranja pe Vanea. Nu era clar, el a învins viața sau viața l-a învins pe el.

Au trecut vreo cincisprezece minute, Vanea urca Zadnipru. Cică Petru îl strigau, pe acel Zadnipru. Cincisprezece minute, noul record a lui Vanea. El a ajuns la zebră. Încă jumate de cale până la Mircea cel Voinic, oi, Bătrân. Vanea apăsa greu cu palmele goale pe roțile căruciorului său. Pe ambele odată, cu aceeași forță, ca să urce drept în sus, să nu iasă cumva prea tare în fața mașinilor. Roțile erau cam dezumflate, i s-a stricat pompa săptămâna trecută, iar alta nu avea.

Căruciorul tresărea la fiecare crăpătură de asfalt, fiecare groapă îl făcea să se deformeze, iar odată cu el și Vanea. Mâinile lui bătute și tari continuau să rotească, ca să nu cumva o ia înapoi la vale. Dacă se forța mai tare, își ridica capul și putea vedea în depărtare semaforul, acum era verde, acolo era începutul lui Mircea. Vanea era prizonierul acestor câteva nume: Petru, Mircea, Nicolae. A mai auzit că există Ștefan, Mihai, dar nu a ajuns să facă cunoștință cu ei. Se vorbește că trebuie să ia transportul public pentru a merge acolo. Dar nu înțelege cum să urce acele scări metalice. Acele scări el nu le poate urca.

S-a oprit, a înfipt puternic palmele în anvelopele negre, roase și aștepta. Aștepta să se odihnească puțin corpul ce trebuie împins în sus. O picătură rece de transpirație a căzut peste scurta de piele maro, în acel loc, culoarea s-a făcut aproape roșie. Și-a adus aminte… cam așa culoare avea scurta când era nouă, 9 ani în urmă. Dar nu e timp de odihnit, că soarele degrabă se va culca, iar el mai are cale lungă, trebuie să traverseze Mircea.

Încă puțin și urma o cotitură vaneape unde putea să se urce pe trotuar. Apoi a mers pe lângă gheretele cu legume și fructe. Bananele și merele îi făceau gura apă. A urmat trotuarul pe lângă niște arbuști și voila – Mircea! S-a apropiat de el, l-a salutat în gând. Ultima dată s-au văzut o lună în urmă. Aici, lângă Mircea, se simțea ca ieșit în civilizație. La zebră, trotuarul avea o trecere netedă spre șosea, special pentru căruciorul său. Aha, omulețul verde, se poate trece. Vanea a împins iar roțile și a coborât pe șosea, apoi iar a împins mai tare și a urcat partea cealaltă, iar pe trotuar. Cât e de simplu cu Mircea, s-a gândit. A traversat mica alee și iar a ajuns la zebră. A văzut că era verde de ceva timp, dar știa că e mai bine să se oprească, să aștepte unul nou, de la zero.

Odată trecut, el în loc să urce din nou prin nișa netedă pregătită de Mircea special pentru căruciorul său, a făcut stânga pe șosea. El știa mai bine, odată ce Mircea s-a terminat, cărări netede în trotuar nu mai sunt, urmau borduri înalte.

A făcut dreapta și a continuat urcarea pe Zadnipru. Vanea, de fapt, avea mănuși, dar le-a uitat acasă. Era prea grăbit să se întoarcă după ele, odată coborât de la etajul doi. De fapt, palmele sale deja aveau bătături așa de mari, că oricum nu se putea răni. Însă nu-i era plăcut să se murdărească de la roți. Se mai întâmpla să dea în ceva urât din neatenție și apoi toată ziua era nevoit să umble murdar.

Nu i-a mai rămas mult, încă vreo zece minute. Uite aici la zebră traversează Zadnipru, apoi intră printre blocuri, unde e liniște și pace. Roțile mici din plastic din față se zdruncinau la fiecare crăpătură mai mare, fiecare piatră, fiecare groapă; făceau să-i vibreze tot corpul în convulsii microscopice. Vanea a trecut de chioșcul cu Apă Pură. S-a dat din calea unei mașini ce vroia să se `deparcheze`. Aici era drum drept, Vanea se odihnea. O mișcare a mâinilor îl ducea 2-3 metri înainte.

S-a oprit în dreptul unei scări. Acolo, plictisit, îl aștepta prietenul său, Colea.

– inspirat din fapte reale –

~ Urmărește pagina “..mai mult emoții, decât cuvinte.” pe Facebook ~