La fel ca în fiecare an, fac tot ce-mi stă în putinţă ca de 27 august să mă aflu la Chişinău. Motivele sunt mai multe, dar mă voi referi în primul rând la cele legate de marcarea Independenţei RM faţă de URSS, petrecută pentru prima dată acum 23 de ani. În primul rând, îmi place să-i văd pe conaţionalii mei voioşi. Peste tot, de la pieţe, până la parcuri şi troleibuze, toată lumea pare mai voioasă. Iar eu cred că noi avem nevoie de voie bună. Atât statisticile, cât şi simţul comun ne comunică acelaşi lucru: moldovenii sunt nişte oameni posomorâţi în cea mai mare parte a timpului, frunţile şi expresiile feţelor noastre fiind brăzdate de griji, cute şi îndoieli. Sărbătorile sunt, prin urmare, un bun şi legitim prilej de a ne mai bucura de cel puţin (unii ar spune de cel mult) faptul că trăim.

Acesta ar trebui să fie rolul sărbătorilor, în primul rând, dincolo de meschinăriile consumerismului modern, de stimulenţii artificiali ai zâmbetelor de la TV, sau, mai ales, de încercările forţate ale unor autorităţi de a-şi îndreptăţi nişte funcţii în stat. Totuşi, oricât mi-aş fi dorit să mă bucur din plin, să zâmbesc sincer şi să mă înrolez cu inima deschisă în armata celor care declară că sunt „un popor unit la viitor” (sic!), că „au o ţară ca nici o alta în lume”, sau că „tradiţiile lor sunt arma cu care vor cuceri lumea”, nu am cum. Mereu îmi amintesc de anexarea rusească de la 1812, de ocupaţia sovietică de la 1940 şi de agresiunea tancurilor moscovite din estul tinerei R.Moldova de la 1992. Iar ca mine sunt mulţi. Poate mii, poate sute de mii, poate milioane. Nici unul dintre noi n-a putut să se bucure până la capăt de carnavalul colorat al televiziunilor şi al oficialilor deveniţi personaje de show-biz.

Celebrele vesuri cântate de Mihai Volontir, care ziceau că moldovenii la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă, sunt o metaforă fidelă a emoţiilor încercate de noi în această zi a unei Independenţe disputate şi discutate. Pe de o parte, ne bucurăm că ne vedem tricolorul peste tot, alături de ii, catrinţe şi brâuri tradiţionale româneşti, pentru că limba română este onorată mai peste tot în spaţiul public, societatea arătând ca una proprie unui al doilea stat românesc. Pe de altă parte, însă, vedem încercări stângace de a legitima o naţiune (mult mai grav decât eseurile de a legitima un stat!), vedete care cântă pentru dodoni şi usaţi, jucând roluri de patrioţi şi cunoscători ai istoriei, pe aceeaşi scenă cu interpreţi drepţi, frumoşi şi cinstiţi. Şi când spun asta, mă gândesc la Cristofor Aldea-Teodorovici, care a electrizat publicul din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu piesele regretaţilor fraţi Petre şi Ion Aldea-Teodorovici, încheind spectacolul cu genialele versuri „Trei Culori şi-o singură fiinţă, românească!”. Ideile şi bucuriile noastre trebuie să rămână dependente de fiinţa noastră, nicidecum de o realitate falsă clamată de nişte mesageri de mucava. Aşa e firesc şi sănătos.

Românitatea zilei ne-a fost accentuată inclusiv de susţinerea acordată de statul român, care  a lansat gazoductul european Iaşi-Ungheni, construit în România, a donat 5 ambulanţe moderne mun. Bălţi, 1 milion de euro pentru Muzeul Naţional de Artă, 15 Dacia Duster pentru instituţiile publice, 25 de mii de cărţi pentru şcolile noastre. Iar pe 1 septembrie, o delegaţie a Parlamentului României, în frunte cu senatorul Viorel Badea va mai dona câteva de mii de cărţi în Găgăuzia, pentru liceul românesc din regiune şi pentru facultatea din Comrat. Toate astea pe lângă sprijinirea mai multor manifestaţii din republică, inclusiv magicul festival al filmului românesc din scuarul catedralei Sf. Teodora de la Sihla din Chişinău.

În concluzie, cred că ar fi mai cu minte să ne gândim la această zi ca la o bună oportunitate de a ne reaminti istoria recentă, ca naţiune împărţită-n două state. Să ne gândim la 27 august ca la ziua în care ne-am declarat Independenţa faţă de o uniune sovietică maladivă, ţinând cont de viitorul european şi (în sfârşit!) naţional ce ne aşteaptă.

Sursa: tudorcojocariu.eu