Dintr-un motiv foarte simplu, nu obișnuiesc să scriu despre geopolitică. Acesta se rezumă la faptul că oricum am întoarce-o, moscoviții sunt băieții răi, iar occidentalii sunt cei buni. Și sunt argumente destule în acest sens, cel puțin din punct de vedere al intereselor moldovenilor. Există, însă, evenimente decisive care schimbă foarte multe lucruri, mai ales în sensul accentuării unor falii dintre actorii principali. În cazul acesta, actorii principali sunt Rusia pe de o parte și SUA/majoritatea statelor UE, pe de altă parte. Iar evenimentul decisiv este, desigur, uciderea în aer, la 10 km de sol, a aproape 300 de civili europeni, americani și malaezieni. Așa, pur și simplu, pentru că, după mințile bolnave ale unora acest gest ar putea transmite niște mesaje, sau pentru că, după mințile la fel de bolnave ale altora, ar fi fost firească distrugerea unui avion presupus militar și presupus ucrainean, pe teritoriul ucrainenilor.

Mi-aș fi dorit să putem vorbi, în acest context despre SUA și toate statele UE, denumindu-le convențional Occident. Dar nu avem cum, pentru că unele state ale acestui Occident, în virtutea unor simpatii nostalgice, a unor relații economice și a unei comodități leneșe, ar prefera să-i mai acorde o șansă despotului. Iar apoi încă una. Și încă una. Și tot așa până când se vor trezi, eventual, cu despotul la ușă, cerându-le drepturi pentru minoritarii ruși și eventual teritorii. Există temeri și trebuie să o spunem, că ceea ce li s-a întâmplat ucrainenilor li se poate întâmpla și europenilor. Sau, cu atât mai mult, statelor din Parteneriatul Estic, vecini și deja mai mult neprieteni cu Rusia. Trebuie să observăm că există temeri îndreptățite la nivelul societăților și ale liderilor acestora, în privința eventualului comportament al Rusiei, care, dincolo de orice, nu poate accepta extinderea UE în statele care până nu demult îi erau fiice fidele în marea „familie sovietică”. Cu atât mai mult, cu cât, există și componenta geostrategică, în sensul că nici o eventuală consolidare a pozițiilor NATO în bazinul Mării Negre, adică în acel „heartland” al Europei, care a tot fost măcinat de incertitudini de-a lungul anilor.

Această stare de fapt ne face să ne întrebăm, prin urmare, de ce mai au nevoie unele state europene, pentru a lua în serios amenințarea armată rusească? Este oare necesar ca unul dintre statele de la granița de est a UE să fie atacate? Doar se știe că acestea, cu excepția României, au minorități rusești consistente. Mă gândesc aici la statele baltice și la Polonia, în primul rând. Ce ar costa Kremlinul să stimuleze mâine-poimâine niște minoritari ruși din respectivele țări să iasă-n stradă fluturând niște steaguri rusești, declarând orașe sau regiuni întregi pământ rusesc, din punct de vedere istoric, moral și ortodox? În actualele condiții, nu cred că i-ar costa prea mult, având în vedere angajamentul UE de a promova pacea și dialogul, abținându-se de la orice fel de răspuns militar. Chiar dacă este o atitudine firească pentru niște state civilizate, care iubesc și s-au obișnuit cu pacea, acestea s-au pomenit într-o situație de șah, executat în mod cinic, speculându-le slăbiciunile, de Rusia.

Să ne imaginăm cum ar arăta în ochii europenilor o Europă care vorbește despre pacea continentală, dar îi răspunde Rusiei cu rachete și tancuri? Aceasta este una dintre marile dileme actuale, pentru că dacă s-ar lăsa provocată, UE ar pune la îndoială însuși proiectul economic și politic european. Iar Rusia știe foarte bine asta. Și se înarmează până în dinți, inclusiv cu arme de la francezi și nemți. Ce intenționează să facă Rusia, pe termen mediu, cu cele 1.600 de avioane și elicoptere de luptă, anunțate cu atâta orgoliu imperialist de către Putin acum câteva zile? Le vor ține în garaje, cheltuind banii poporului rus pe alocații, pensii și salarii pentru a le întreține? Sau mai curând le vor folosi pentru a cuceri barbar noi teritorii, a dobândi noi resurse și a hrăni „animalul șovin trezit de Putin în sânul propriului popor”? Acestea sunt, cu siguranță, unele dintre întrebările pe care și le pun liderii europeni de azi. Unii dintre aceștia au și răspuns la ele. Printre aceștia se numără premierul britanic David Cameron, omologul său polon Donald Tusk, președinta Lituaniei Dalia Gribauskaite, liderii de la București și alții. La ce se gândesc, însă, ceilalți? Cât va dura până când vor sancționa ferm Rusia, sacrificându-și interesele economice egoiste de moment, dar protejându-le pe cele colective de perspectivă?

Toate aceste întrebări sunt valabile și pentru noi. Acum, când pacea europeană este amenințată de un președinte fanatic, înconjurat de grupuri oligarhice și neo-fasciste, visând la gloria lor apusă, suntem obligați să ne solidarizăm în jurul aceluiași obiectiv. Iar lecțiile pe care trebuie să le însușim din comportamentul tuturor statelor europene sunt esențiale în acest sens. Trebuie să realizăm că numai solidaritatea europeană și occidentală, în general, poate opri amenințarea. Nu de alta, dar dacă i se vor mai oferi prea multe șanse, șenilele lui Putin vor trece mai întâi pe la noi, în drumul lor spre Uniunea Europeană.

Sursa: tudorcojocariu.eu