Patria mea este limba română (Nichita Stănescu)

“După ce a vizitat Anglia, un funcţionar al oraşului-stat german Osnanbrück a scris, în secolul XVIII, lucrarea Istoria Osnabrück-ului… – cu aproximativ aceste cuvinte îşi începea discursul unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la facultate. 

Autorul Istoriei Osnabrück-ului este Justus Möser, un filosof conservator german, care a efectuat o singură vizită în viaţa sa, de doar câteva luni, în afara localităţii de baştină. La revenirea în patrie, pentru a justifica decalajul dintre dezvoltarea fructuoasă a Angliei (datorată Revoluţiei Industriale) şi stagnarea economică a Osnabrück-ului, acesta a elogiat solul fertil al micului stat german, criticându-i pe englezi pentru faptul că nu erau decât nişte “sclavi ai libertăţii”. Mai exact, Möser a pus bazele determinismului geografic în istoriografia modernă, încercând să justifice lipsa de spirit atreprenorial a compatrioţilor săi prin faptul că negoţul îi determină pe oameni să procure bunurile de care nu au nevoie, astfel fiind neglijate responsabilităţile faţă de familie şi faţă de stat. În schimb, solul Osnabrück-ului le asigura locuitorilor săi tot necesarul pentru existenţă şi, astfel, aceştia erau prezentaţi de pe poziţii de superioritate în comparaţie cu “răzvrătiţii” şi “excentricii” englezi.

Cu certitudine, argumentelor evocate de către filosoful german par neverosimile chiar şi pentru secolul XVIII, darămite pentru contemporaneitate. Însă nu trebuie eludat următorul aspect: multitudinea de state germane (la un moment dat erau atâtea câte zile sunt în an) a accentuat tendinţele de exacerbare a specificului local.

Cu scuzele de rigoare pentru divagaţia de mai sus, ţin să precizez că Luxemburgul are cam aceleaşi dimensiuni ca şi fostul oraşul-stat Osnabrück. Nu ştiu dacă are sau nu acelaşi sol, dar cu siguranţă există aceeaşi predilecţie pentru hiperbolizarea trăsăturilor locale. În această ordine de idei se înscrie şi afirmaţia provocatoare a doamnei Anna Brasseur, prin care a încercat să identifice similitudini dintre două state mici, atât ca pondere europeană, cât şi ca dimensiuni teritoriale (Luxemburgul şi Republica Moldova).

Într-adevăr, poţi scoate omul din sat, dar nu şi satul din om. Probabil din această cauză doamna Brausseur nu a fost în stare să-şi disimuleze nepriceperea şi cunoştinţele precare în materie de filologie. De altfel, conform CV-ului, dumneaei este de profesie psiholog şi, din câte se pare, nu a excelat nici în acest domeniu, altmiteri era să evite o situaţie conflictuală, precum cea din Parlamentul Republicii Moldova. Lansarea apelului la unitate, după ce spiritele fuseseră deja aţâţate, a lăsat impresia unui gest infantil şi steril ca finalitate.

Nu vreau să insist prea mult asupra unui subiect controversat, dar mai ales asupra unor subiecţi pentru care orice argument ştiinţific este deficitar în raport cu incultura şi necunoaşterea de care dau dovadă. E ca şi cum ai încerca să aplici o frecţie la piciorul de lemn al moldovenismului primitiv (şi mai nou – europenist).

O să fac doar câteva precizări:

1) În nomenclatorul lingvistic al Uniunii Europene nu figurează “limba luxemburgheză”.

2) “Luxemburgheza” a fost declarată limbă oficială a statului omonim abia în 1984, ca urmare a unui curent politic de revitalizare şi de accentuare a specificului local.

3) Pe lângă “luxemburgheză”, în Marele Ducat al Luxemburgului mai există 2 limbi oficiale: germana şi franceza. Prin urmare, afirmaţia doamnei Brausseur nu este decât o încercare nefericită şi hazardată de a identifica similitudini (de altfel, inexistente) între ţara sa de origine şi Republica Moldova.

4) Mi-aş fi dorit ca oficialul european să se fi concentrat strict pe aspecte ce ţin de competenţele sale profesionale. De altfel, aş prefera să avem un PIB similar cu al Luxemburgului, decât o situaţie lingvistică “similară”.

5) Despre durerea de limbă pe care o manifestă unii, mă abţin să comentez.