Suntem și în acest sfârșit de an școlar martorii acelorași dezbateri aprinse privind sesiunea de Bacalaureat. Este un fapt care ar trebui să ne bucure, pe de o parte, pentru că vedem reprezentanții tuturor părților implicate participând la dezbaterea unui subiect de interes național. Pe de alta, însă, observăm că multe dintre argumentele pe care-și bazează demersurile potrivnicii reformei în educație, sunt nedemne de un stat care tocmai a ratificat un Acord de Asociere cu UE, sporindu-și pretențiile și așteptările.

Fie că vorbim despre politicieni, elevi, profesori, sau funcționari publici, argumentele pe care le invocă aceștia sunt de tot râsul. Sau de tot plânsul. Să luăm aceste teze pe rând, așadar.

Camerele video le generează emoții negative și lipsă de concentrare celor care se știu monitorizați. Nici măcar unele dintre persoanele publice și cu atât mai mult cei care verifică lucrările nu sunt în stare să se exprime coerent în fața dispozitivelor de înregistrare. Comparația este deplasată, întrucât nici unul dintre elevi nu este obligat să se exprime verbal în fața camerelor de luat vederi. Poate că această comparație ar fi avut o valabilitate parțială dacă examenele nu s-ar da în scris, ci oral.
În acest caz, însă, ar fi mai potrivită asocierea camerelor video cu privirea vigilentă a celor care monitorizează examinarea. Vorbim aici despre câteva persoane, nicidecum de un întreg public al vreunei televiziuni.

Riscăm să avem o generație de tineri complexați, care eșuează în demersurile lor de a lua BAC-ul, respectiv de a reuși în viață. Perpetuăm, prin crearea unor condiții transparente și dure de promovare a examenelor, autopercepția de inferioritate în raport cu fratele mai mare sovietic, iar mai recent, rus. Oricât de ironic ar părea, exprimarea unui asemenea punct de vedere în sine denotă un complex al inferiorității față de alte națiuni. Doar cineva care alege să se concentreze asupra a ceea ce ar putea crede alții despre propriile sale acțiuni, în loc să se concentreze asupra schimbărilor de fond care i-ar asigura o performanță mai bună, este capabil de asemenea judecăți. Rostul unor condiții corecte, fără favoritisme și discriminări este altul decât a parveni mai deștept în fața altora. Rostul acestor demersuri reformatoare este de a se alinia unor practici europene, care, la rândul lor, au rolul de a crea cadrul de evaluare eficientă a unor competențe și cunoștințe acumulate timp de 12 ani de școală generală/liceu. De altfel, avântul bolnăvicios de a părea altceva decât ceea ce ești, poate fi considerat unul dintre viciile noastre supreme. Bacilul ipocriziei ne curge-n vene încă de pe vremea fanarioților, a sovieticilor și mai nou, a comuniștilor.

Este mai importantă acordarea unei diplome care să permită accesul la studii superioare, chiar dacă elevul nu are cunoștințele necesare, decât să îngroașe rândurile celor cu studii medii profesionale sau a șomerilor. O diplomă care nu atestă acumularea suficientă în vederea absolvirii a unor cunoștințe și competențe, este doar o hârtie fără valoare. Toată lumea știe asta. Promovarea, ca și până acum, ideea de acces la studii numite ”superioare”, doar de dragul unei alte diplome fără substanță, care ar veni după alți 3 ani de leneveală, este o dovadă de iresponsabilitate. Perpetuarea unor asmenea practici ar duce la un șomaj sporit pe termen mediu și lung, întrucât societatea și economia au nevoie de profesioniști în toate domeniile, inclusiv în cele de producție. Nici o profesie nu este rușinoasă sau inferioară. Tocmai de aceea există acestea, pentru că se completează reciproc. Este o chestiune de logică. Problema stă mai curând în asigurarea plusvalorii muncii prestate, astfel încât remunerarea să fie acceptabilă pentru toată lumea, de la sudori până la consultanți financiari.

Cei care au luat note bune pe parcursul a 12 ani de studii ia note mai mici de 5 la BAC. Există, fără îndoială asemenea cazuri, dar asta nu înseamnă nici pe departe că sistemul de evaluare este ineficient. Problema rezidă mai curând în sistemul de evaluare permisiv pe parcursul întregului ciclu de studii. Cu alte cuvinte, dacă elevul ia note bune timp de 12 ani, fără a fi supravegheat, dar nu este în stare să ia notă de trecere pentru ceea ce a învățat până atunci, este evident că timp de 12 ani acesta nu a fost evaluat corect. Altceva am putea spune dacă ar funcționa un sistem de monitorizare eficientă pe parcursul liceului. Dar nu funcționează. Prin urmare, este firesc să dăm crezare rezultatelor unui examen monitorizat, în detrimentul unui examen ne-monitorizat. O chestiune de logică, din nou. În plus, dacă din miile de absolvenți, doar unul ia 10 pe linie, asta nu înseamnă că ceilalți cu note între 5 și 9, sunt sau vor ajunge niște ratați.

Actuala generație de absolvenți se va răzbuna pe noi, cei care-o obligăm să dea astăzi examene pe bune. Din nou, o afirmație care deviază de la fondul problemei. Dezbaterea trebuie purtată pe terenul efort-cunoștințe-evaluare, nicidecum pe cel ar revanșei generațiilor. Sunt convins că actualei generații îi va ajunge discernământ pentru a conștientiza importanța exigenței, atât la examene, cât și în viață, ca regulă.

Vedem, așadar, că cei care-și arogă rolul de apărători curajoși ai elevilor, inclusiv din rațiuni populiste, n-au curajul să renunțe ei înșiși la frustrări, frici și complexe. Dincolo de dezbaterea în sine, totuși, cel mai important este acum ca noul Cod al educației să fie aprobat de Parlament, relansând educația moldavă.

Sursa: tudorcojocariu.eu