Odată cu debarcarea comuniștilor de la guvernare în 2009, dar mai ales după validarea alegerilor parlamentare din 2010, relațiile dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului au început să revină la normal.

Și nici măcar n-a fost nevoie de eforturi, ci doar de abolirea măsurilor de izolare a populației republicii luate de comuniști în perioada 2001-2009. Asta, bineînțeles, în timp ce mai-marii partidului unic se plimbau prin țările europene, unii dintre ei având chiar și pașapoarte românești. Am ajuns, astfel, ca în 2014 să ne simțim mai apropiați ca niciodată unii de alții. Totuși, pentru foarte mulți dintre noi, în special pentru cei care traversează săptămânal sau lunar frontiera, apropierea rămâne insuficientă.

Este, cel mai probabil, o chestiune de repere. De exemplu, reperul meu de apropiere nu poate fi altul decât România interbelică. Aceasta a fost singura perioadă din istoria noastră, care a consemnat existența și funcționarea națiunii române într-un corp unitar, din toate punctele de vedere. Pentru mine nu va fi niciodată suficient să știu că România și R. Moldova aparțin aceluiași spațiu cultural, idee care se regăsește în discursurile politicienilor de pe cele două maluri atunci când se întâlnesc. Chiar dacă anume acest fapt ne-a menținut suficient de aproape în epoca sovietică pentru a nu ne pierde pe noi înșine.

Este nevoie de o integrare reală în toate celelalte domenii. De la educație, politici sociale, agricultură și mediu, până la economie, sănătate, apărare și turism. Se fac pași în aceste domenii, fie prin încheierea unor protocoale, fie prin implementarea acestor protocoale și tratate bilaterale. Avem și câteva realizări certe în acest sens. De exemplu, 20 de milioane de euro veniți din partea României vor fi investiți în armonizarea și digitalizarea sistemelor educaționale la nivelul claselor I-II din ciclul primar. Pe urmă, avem gazoductul Iași-Ungheni, care până nu demult părea o utopie, la fel cum o utopie părea și debarasarea de dependența sinucigașă de gaz rusesc. Am primit și niște elicoptere, la pachet cu instrucțiunile aferente de folosire și de intervenții în cazuri de urgență, pe filiera Ministerului Sănătății din România. Lucrurile se mișcă, deci.

Există, însă, lucruri care ne scapă. De fapt, cele mai multe dintre lucruri ne scapă, dacă analizăm situația din perspectiva percepției publicului beneficiar din R. Moldova. Aveam această impresie și înainte, dar ea mi-a fost confirmată și săptămâna trecută la București, unde am organizat alături de Asociația Convergențe Europene vizita „Convergențe Jurnalistice peste Prut” a unor tineri din stânga Prutului pe la principalele instituții care gestionează relația cu RM. Am ajuns cu toții atât participanții, organizatorii, cât și interlocutorii noștri, la concluzia că știm în continuare prea puține unii despre ceilalți. Fiecare dintre noi trăiește într-o lume a sa, cuprins de propria-i rutină, cu grijile sale de zi cu zi, care de cele mai multe ori nu coincid cu grijile celui de peste Prut. Spunea cineva dintre participanți, la un moment dat, că jurnaliștii din RM au priorități diferite. În primul rând, raportat la breasla pe care o reprezintă, iar în al doilea rând, raportat la relația dintre societatea din România și interesul publicului est-prutean.

Discuțiile au relevat că interesul publicului, respectiv al presei din republică, pentru subiectele venite din România, se manifestă doar în măsura în care putem vorbi despre asistență, lobby european sau discursuri cu tentă națională, deseori demagogice. Putem vorbi despre o agendă publică dublă, paralelă. Pe de o parte, ne interesează ce face România pentru ca nouă să ne fie mai bine, iar pe de altă parte suntem deconectați de la procesele sociale, economice, politice etc. caracteristice acesteia. Este o abordare periculoasă care trebuie să se schimbe urgent. Altfel, riscăm să nu mai depășim paradigma „ălora care-l votează pe Băse” și a veșnicilor asistați.

Sursa: tudorcojocariu.eu

Beneficiem în acest moment de un bagaj imens de încredere și simpatie din partea românilor din România, dar nu avem dreptul să abuzăm de el. Să ne schimbăm, așadar, prioritățile. Să privim mai departe și să conștientizăm că, dacă nu azi, atunci mâine, iar dacă nu mâine, atunci poimâine, integrarea cu România a fiecăruia dintre noi va constitui principalul avantaj pe care un român din stânga Prutului l-ar putea avea vreodată.