În octombrie 2010, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM), Mihai Cimpoi, dezvelea un monument în memoria scriitorilor exterminaţi şi deportaţi de către regimul comunist. Era o simplă piatră memorială cu o cruce în vîrf, inaugurată cu ocazia aniversării a 90-a a USM. Monumentul a fost sfințit de preotul Ioan Ciuntu în prezența președintelui-interimar din acea vreme, Mihai Ghimpu.

Au trecut 3 ani și jumătate. Mihai Ghimpu nu mai e președinte de țară. Nici Mihai Cimpoi nu mai e președinte de Uniune a Scriitorilor – între timp scriitorii au desfășurat un congres, au ales o nouă conducere (care a trebuit validată prin instanță de judecată, c-așa e în Moldova – pentru un fotoliu ești ales în mod democratic, dar nu ieși din funcție decît prin decizie judecătorească).

Noul președinte al USM, Arcadie Suceveanu, ca ”un frate moldovan” (nu mă pot abține să nu citez din nemuritoarea ”Cană cu Apă” a Planetei Moldova) a decis că țara întreagă ar trebui să vadă că el respectă memoria scriitorilor deportați nu mai puțin decît predecesorul său, ci chiar mult mai mult. Așa că a dat jos monumentul lui Cimpoi și a instalat în locul lui, zilele acestea, o ditamai troiță ”de aproape cinci metri înălţime, confecţionată dintr-un material ce imită marmura albă și care este iluminată pe timp de noapte”.

Ce urmează? Un viitor președinte al USM să dea jos troița și să facă o catedrală?

Povestea competiției pentru memorie între cei doi președinți ai USM n-ar fi decît o ridicolă poveste despre orgolii – ca multe altele cu care ne-am obișnuit: politicienii sunt vanitoși, de ce ne-am aștepta ca scriitorii să fie altfel? – dacă absurdul nu ar conține și o doză bună de ipocrizie.

Pentru că, în afara serialului cu cruci și troițe USM n-a făcut nimic pentru re-editarea operelor scriitorilor pe care-i pomenește atît de fastuos și cu atîta evlavie. Doar Nicolae Costenco (editat cu generozitate și pe timpul sovietic) are cîteva cărți apărute după 1989… Despre Alexandru Tâmbur şi Mihail Curicheru știm cîte ceva doar datorită istoricilor Mihai Tașcă și Igor Cașu care au scris articole despre ei în Adevărul, însă nici unul din ei nu are vreo carte editată după 1990…

În afara lui Nicolae Costenco, nici unul dintre ceilalți scriitori persecutați și deportați nu și-a găsit un loc în cursul școlar de literatură română/moldovenească, nici măcar în vreun capitol generic de genul ”Scriitori basarabeni persecutați de regimul sovietic”. Despre ”scriitorul proletar Malai” eu am aflat din pură întîmplare – dintr-o poezie a lui Nicolae Dabija scrisă înainte de 1989, pe care dl. redactor șef al ”Literaturii și Arta” n-a retractat-o dar nici n-a mai republicat-o după prăbușirea URSS.

Pe lîngă că nu a făcut nimic pentru a-i tipări, Uniunea Scriitorilor n-a catadicsit nici măcar să-i publice pe internet (operele acestor scriitori, dar și ale altora de mult fac parte din domeniul public, deci n-ar fi probleme cu dreptul de autor)! Site-ul USM însă nu găzduiește o rubrică “Biblioteca on-line”.

Vorba vine, ridici troiță de 2 tone în memoria unui scriitor și nu te obosești măcar să-i publici operele? (Nu mă apuc să calculez costul troiței, dar îndrăznesc să presupun că, cu tot cu cheltuielile de iluminare nocturnă, se putea edita cel puţin un volum de cîteva sute de pagini cu poezii/proze ale scriitorilor cu pricina.)

Și despre troiță am putea purta o discuție aparte. Unii zic că e kitsch. O fi.

Eu zic că Uniunea Scriitorilor din Moldova ar fi putut căuta un semn mai puțin ancorat într-o tradiție religioasă particulară (cam superficial și suspect acest stahanovism ortodox manifestat prin năzuința de a creștiniza totul ce se vede, inclusiv post-mortem).

Pentru că, pe de o parte ai scriitori de altă credință decît cea creștină – mă refer la Samuil Lehtţir (împușcat în 1937), Iakov Iachir, Motl-Gerş Sakțier, Herţ Rivkin, Alexandru Terziman și alți scriitori moldoveni de origine evreiască persecutați de regim și care, mă apuc să presupun, nu ar fi salutat cu mare bucurie faptul că-s pomeniți cu o cruce. S-ar putea ca sus-numiții să nu fie pomeniți în genere și atunci e o altă problemă: cum se scrie istoria literară în Republica Moldova și cum se face că unele victime sunt mai victime decît alte victime?

Pe de altă parte, există scriitori ce au participat activ la lupta antireligioasă din anii 1920-30 (în RASSM) și au fost ulterior împușcați de regim, murind comuniști convinși, iar ei sînt pomenești tot cu o cruce? Eu percep aici o notă de lipsă de respect față de memoria unor morți…

O carte deschisă, o peniță într-o călimară – atîtea căi pot fi găsite pentru a împăca memorii diferite…

O variantă a articolului a apărut pe platzforma.md