Renato Usatîi și-a tras duminica trecută un partid politic – să fie și el în rînd cu ceilalți oligarhi moldoveni, c-așa e primit: un oligarh trebuie să-și ia o mașină luxoasă (pe care să o plimbe prin Elveția), să cumpere o bancă și să-și aibă un partid politic la cherem.

Petrecerea, zice un post de televiziune, a semănat mult cu o nuntă – cu răcituri și cu sarmale, cu șuncă, fete cu fuste scurte și picioare lungi, automobile luxoase. Mă rog, este știut că orice petrecere ar organiza un moldovean, pînă la urmă tot nuntă iese!

Usatîi și-a văzut visul împlinit: congresul Partidului Popular Republican (pînă ieri partidul fostului vice-președinte al parlamentului Nicolae Andronic) l-a ales președinte prin votul unanim al celor 248 delegaţi. La același congres-nuntă partidul și-a schimbat sediul, a adoptat un nou nume – ”Partidul Nostru”, un nou statut și o nouă siglă. Pe scurt, un schimb complet al gărzii.

Inițial oligarhul de la Fălești a încercat să-și înregistreze o formațiune proprie, dar s-a împotmolit la Ministerul Justiției care a invocat niște nereguli și a recomandat grupului de inițiativă să aleagă din vreo trei nume – ”Partidul lui Renato Usatîi”, ”Partidul Nostru” și “Partidul Nou”. Renato nu a avut răbdare și a fost destul de isteț încît să priceapă că drumul legal obișnuit e greu și plin de impedimente. Așa că a mers pe calea obișnuită – și-a procurat un partid politic existent. (Niște guri anonime vorbesc că tranzacția l-ar fi costat vreo 20 mii euro. Pe care i-ar fi dat, în semn de respect, lui Andronic)

De ce să-ți bați capul să înregistrezi un partid nou cînd asta înseamnă liste, ștampile, alergătură la Ministerul Justiției (condus de un reprezentant al unui partid ce are motive să nu-ți vrea binele) cînd poți prelua unul gata înregistrat, cu membri și ștampilă cu tot? Ministerul Justiției oricum urmează să aprobe modificările la statut, dar dacă totul s-a făcut legal și oamenii au votat de bună voie, Ministerul nu are altă alegere decît să dea undă verde…

Scenariul prin care Renato Usatîi s-a pricopsit cu partid nu e unul tocmai nou pentru politica moldovenească. Din contra, e un drum pe care au mers înaintea lui și Igor Dodon (cu Partidul Socialiștilor), Marian Lupu/Vlad Plahotniuc (cu Partidul Democrat) și alți politicieni mai mărunței.

E o tactică aproximativ legală, chiar dacă perversă: legală pentru că în asemenea cazuri sunt respectate, cel puțin formal, rigorile juridice. E perversă pentru că alterează sensul dreptului de asociere și participare politică al cetățenilor, transformîndu-l într-un moft al unor oameni cu bani mari (nu mă interesează deloc sursa banilor lui Usatîi și nici dacă a venit în politică să ia voturi sau să încurce altora să ia voturi).

Show-ul lui Usatîi (un fel de Gigi Becali bilingv, moldo-rus) și inițiativele trăsnite ale acestuia – ba aduce formația Bad Boys Blue la Fălești, ba promite că singur ridică embargoul vinurilor moldovenești impus de Federația Rusă, ba se oferă voluntar să finanțeze aducerea focului haric la Chișinău în noaptea de Paști – ar rămîne doar o curioasă pagină în bizareriile glamour-ului autohton dacă n-ar fi ambițiile politice enorme ale individului.

Mă rog, e dreptul lui ca cetățean să participe la viața politică a țării, dar lejeritatea cu care a croit dintr-un partid vechi unul nou-nouț, i-a schimbat conducerea, ideologia și statutul dă de gîndit. Pentru că e simptomul a două deficiențe structurale ale sistemului politic moldovenesc: inegalitatea de participare politică între cetățenii bogați și cetățenii săraci, și inegalitatea de putere între partidele politice mari (centrale) și inițiativele politice locale (regionale, raionale etc).

Rădăcina acestei probleme nu stă în sistemul electoral (văzut în ultima vreme ca fiind primul element ce trebuie schimbat în procesul de reformare a sistemului politic al țării), ci în legislația ce reglementează înregistrarea și activitatea partidelor politice în Republica Moldova. Deși e un aspect fără îndoială important, modificarea sistemului electoral ține doar de schimbarea regulilor de joc conform cărora partidele politice își desfășoară activitatea și participă la competiția electorală. Mult mai importante sunt prevederile ce structurează și organizează însuși modul în care cetățenii moldoveni se pot afilia/asocia/uni pentru a face politică la nivel local, regional sau național…

Bogați, săraci și dreptul de asociere. Deși conform art. 41 (1) al Constituției cetățenii ”se pot asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice” gradul de libertate a dreptului de asociere este strict reglementat. Astfel, art 18 (d) al Legii privind Partidele Politice (Nr. 294 din 21.12.2007), stipulează că pentru înregistrarea unui partid politic e nevoie de cel puțin 4000 membri care ”trebuie să fie domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova, dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate”.

Adică, pot să-mi exercit dreptul meu individual la liberă asociere politică doar…dacă mai găsesc încă cel puțin alți 3999 cetățeni care, nu doar că trebuie să împărtășească o ideologie/plan/viziune politică similară celei pe care o am eu, ci mai trebuie să locuiască în cel puțin jumătate din raioanele țării.

Prin comparație, în Bulgaria un grup 50 de cetățeni poate înregistra un partid politic. În Croația, comparabilă ca populație și teritoriu – 100 cetățeni. În Franța e nevoie de minim două semnături (în plus, legislația franceză a organizațiilor politice face distincție între partide, asociații și cluburi politice!). Iar în Spania nu există un număr minim de membri!

În mod clar restricțiile impuse de actuala Lege privind partidele politice sunt exagerate și nejustificate pentru o societate democratică. Lucru observat și menționat și de Comisia de la Veneția în comentariul său din 2007 asupra ciornei acestei legi (1). Recomandările Comisiei se loveau însă de urechi surde: partidul comuniștilor (care se afla atunci la guvernare) nu practica încă respectul evlavios pentru deciziile Comisiei (cum o face acum cînd e în opoziție și îi convine).

Actuala coaliție de guvernare a criticat mult tendințele autoritare ale comuniștilor și a promis că schimbă sistemul electoral însă nu a abordat niciodată ideea modificării legii partidelor. Semn că alianța/coaliția pro-europeană a moștenit dorința de a ține sub control terenul de joc.

4000 membri e prea mult pentru un grup de 10-20 oameni care ar decide să înființeze un partid sau un club politic pe motiv că ar crede într-o idee. Dacă s-ar calcula cheltuielile făcute pentru călătorii, diurne și deplasări în cel puțin jumătate din raioanele țării cu scopul de a recruta membri ar ieși o sumă de ordinul sutelor de mii de lei, inaccesibilă pentru majoritatea cetățenilor care au un venit echivalent aproximativ cu convenția statistică numită ”salariu mediu pe economie”. Altfel spus, pe lîngă idei și ideologie, legislația moldovenească impune o povară financiară considerabilă.

Insurmontabile pentru cetățeanul de rînd, aceste sume sunt însă accesibile pentru un grup restrîns de cetățeni (numit uneori elită economică, alteori oligarhi) – cei cu bani. Care dispun de resursele necesare pentru a se organiza politic, a mobiliza susținători și a delega (în multiple feluri, legale și ilegale, ascunse și la vedere) reprezentanți în parlament, consilii locale și primării. Ion X., medicul de la Fălești nu-și poate face partid politic, pe cînd Renato Usatîi, tot de la Fălești, poate.

Atît despre nedreptatea dreptului de asociere politică.

A se compara cu legislația extrem de permisivă în privința activității economice (condițiile de înregistrare a unei întreprinderi individuale sau SRL) sau celei obștești (condițiile de înregistrare ale unui ONG). Adică, statul moldovean, este extrem de tolerant (cel puțin la nivel formal) în privința antreprenoriatului economic și social dar impune restricții dure în domeniul asocierii politic.

Mesajul pe care-l transmite statul și partidele politice existente printr-un astfel de mod de a controla tipurile de activitate e următorul: cetățeni, faceți bani, faceți filantropie (pe banii voștri sau ai finanțatorilor), dar nu faceți politică. De politică se ocupă alții. Adică noi.

Activitatea politică la centru și la periferie. Un alt efect pervers al acestei proceduri restrictive de înregistrare a partidelor politice este cel de a descuraja formarea partidelor/mișcărilor/inițiativelor politice regionale. Formal, legea nu interzice constituirea unor partide regionale dar condiția ca un partid să aibă membri din cel puțin jumătate din raioanele țării are echivalentul unei interdicții.

Există două aspecte în legătură cu partidele regionale.

Un aspect ține de inițiative politice locale ce s-ar putea constitui în oricare din raioanele țării. Adică, dacă un grup ipotetic de cetățeni din 3-4 sate vecine din raionul Strășeni vrea să se înregistreze ca partid politic pentru a promova interesele acestor sate în consiliul raional în legătură cu proiecte comune (un drum, o investiție în infrastructură, o carieră de piatră), grupul rămîne doar cu dorința pentru că…vezi mai sus, e nevoie de 4000 oameni domiciliați în măcar jumătate din raioane.

În această situație, oamenii ipotetici din Strășeni sunt nevoiți să bată pragurile partidelor politice de la Chișinău, să se înscrie pe liste și să promoveze politica partidelor centrale. Dacă se întîmplă ca partidul central să fie la guvernare, atunci reprezentantul local se poate bucura de o atenție sporită. Dacă partidul central e în opoziție, interesele locale au și ele de suferit pentru că-s ignorate de dragul ”marilor bătălii” ce se duc la Centru.

În acest fel, centralizarea financiară și economică a țării e dublată și de o centralizare a partidelor ce subordonează în mod constant inițiativele locale intereselor partidelor centrale.

Al doilea aspect ține de partidele/inițiativele politice regionale construite pe criterii etnice/lingvistice. Argumentul de bază potrivit căruia Moldova ar avea motive serioase să impună restricții la formarea partidelor regionale pentru că pe teritoriul țării avem o republică nerecunoscută și două enclave etnice (UTAG și Taraclia), și deci că astfel ar exista riscul promovării unor platforme separatiste, nu rezistă în fața evidenței. Într-o cercetare făcută încă în 2008, Igor Boțan găsea că între 1994 și 2007, la alegerile în Adunarea Populară a Găgăuziei, alegerile parlamentare și alegerile în consiliile locale în Găgăuzia, partidele centrale au obținut constant o majoritate zdrobitoare de voturi în comparație cu partidele regionale (2). Concluzia lui Boțan era că experiența Moldovei ”nu a atestat vreun pericol din partea partidelor regionale, de aceea reticenţa autorităţilor moldoveneşti faţă de ele este nejustificată”.

N-ar trebui deci să ne mire că minoritățile etnice vorbesc despre lipsa reprezentării lor politice, despre faptul că nu prea există partide ce le-ar asigura și apăra interesele. Pentru că lucrul acesta e aproape imposibil în cadrul actualei legi a partidelor. E dificil pentru bulgarii din Taraclia să obțină membri-susținători în Nisporeni sau Șoldănești! Așa ajungem să nu mai auzim ce vor cu adevărat găgăuzii și bulgarii pentru că-i auzim doar pe cei care vorbesc în numele lor.

Această stare de lucruri nu doar că creează dependență a politicienilor regionali din Găgăuzia sau Taraclia față de partidele din Chișinău, ea de asemenea produce constant o tensiune între pretenția formală a statului moldovean de a asigura drepturile politice ale minorităților și existența unor mecanisme reale care fac dificilă realizarea în practică a acestor drepturi politice.

În loc de concluzie.

Chestiunea asigurării dreptății dreptului de asociere politică constituie mai mult decît o problemă teoretică sau una de filozofie politică. E vorba mai ales de aspecte foarte practice ale vieții politice moldovenești: depășirea apatiei politice, sporirea încrederii în partidele politice (doar 14.2 % conform ultimului BOP), crearea condițiilor pentru participare politică pentru toți cetățenii.

Mi se pare evident: dacă dreptul la asociere politică nu va fi democratizat, riscăm să tot vedem, pe de o parte scene cu oligarhi cu Rolls-Royce-uri care-și cumpără partide de buzunar, iar pe de altă parte, neîncredere în partide, creșterea, printre cetățeni, a percepției că votul lor nu contează și că posibilitatea lor de a influența ceva în plan politic e minimă.

 

Referințe:

1. Legislation On-line. Moldova. Political Parties. http://www.legislationline.org/download/action/download/id/2790/file/CDL-AD2007025-%20Comments%20on%20Law%20on%20Pol%20Parties%20Moldova.pdf

2. Igor Boțan. Sînt partidele regionale necesare? 6 martie 2008. http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/20080306/

o versiune a acestui articol a apărut pe platzforma.md