Cu ocazia împlinirii a 22 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru, Vă invit să citiți mărturiile unor polițiști moldoveni care primii au mers să apere țara de cotropitori. Acestea le-am cules din CarteaRâul de sânge, a jurnalistei Valentina URSU.

| 2 Martie 1992 | Platoul de la Coșnița |

Această zi a intrat în istorie ca ziua declanșării de către forțele proseparatiste a conflictului armat din raioanele de Est ale Republicii Moldova. Gardiștii, mercenari cazaci și reprezentanți ai Armatei a 14-a au luat cu asalt sediul poliției raionale din Dubăsari. În urma confruntărilor, s-au înregistrat victime omenești. Brigada de poliție cu destinație specială, comandată de colonelul Anton Gămurari, a venit în ajutor colegilor de serviciu, populației băștinașe. Mă apropii de un grup de combatanți.

– Ați trecut Nistrul printre primii. Vă rog povestiți cum a fost.

Valeriu MOTÎNGĂ, comandantul batalionului 1: – Pe la ora 11:00, gardiștii au început să bombardeze intens satul Cocieri. Niște persoane în civil au trecut rîul pe gheață; oamenii speriați (îi țin minte ca acum), i-au rugat pe dnii Anton Gămurari, comandantul nostru, și Boris Muravschi, viceministru de Interne, să le vină în ajutor. A fost aliniată subunitatea noastră. I-am întrebat pe polițiști care dintre ei vrea să meargă să dăm o mînă de ajutor oamenilor din Cocieri.

Toată unitatea a făcut un pas înainte: am luat muniții și am trecut Nistrul pe gheață. În unile locuri, gheața era spartă, nu tare, dar era. Ca oameni, ne era frică, însă băieții au biruit teama și au trecut această barieră psihologică. Fără a cunoaște situația concretă, neștiind ce forțe sînt acolo, am trecut în mai multe direcții. Operația a decurs normal pentru unitatea noastră, fără să avem pierderi sau răniți. doi civili totuși au fost omorîți. Văzînd aceasta, gardiștii s-au retras, continuînd să tragă. Noi am intrat în școală, am ocupat poziții de luptă și către seară, pe la ora 17:00, am pătruns pe teritoriul unității militare. Comandantul unității lipsea, era prezent locțiitorul. A doua zi a apărut și comandantul – un locotenent-colonel, al cărui nume nu mi-l amintesc. În felul acesta am intrat în Cocieri.

Valentin URSU, subofițer de legătură și transmisiune: – În prima zi, cînd am primit comanda de a pleca să dăm ajutor în satul Cocieri, am fost printre primii care a trecut Nistrul. Ne-am întreptat mai spre garaj, acolo erau femei și bărbați răniți (le-am acordat ajutor medical), apoi am luat legătura cu comandantul Anton Gămurari, pe care l-am pus la curent cu situația. Erau doi morți și un rănit din rîndurile civililor.

Vadim AGATI, polițist: – Și eu am fost printre primii care au intrat în satul Cocieri. Am trecut pe gheață. Atunci am mers în două direcții: unii au luat-o spre școală, alții spre garaj. Gardiștii trăgeau asupra noastră de pe teritoriul unității militare. Ei se aflau acolo de la 1 martie sau chiar de pe 29 februarie; unitatea militară aparține Armatei a 14-a. Gardiștii au început să tragă intens asupra băieților care au luat-o spre școală. Aveau și două mașini blindate. Eu am fost în grupul celor care s-au îndreptat spre școală. după ce am ocupat școala, băieții au strigat că de pe teritoriul unității militare a ieșit o mașină blindată cu muniții și armament, probabil, căci o asemenea unitate are multe și de toate în depozitele ei. Intrînd în unitatea militară, am văzut ce au făcut gardiștii acolo: clădirea era aproape distrusă, mașinile – descompletate. Au distrus tot ce nu au putut scoate. Cazarma nu mai avea nici nu geam întreg.

Valentin URSU: – Ași vrea să adaug încă ceva: Armata a 14-a a lăsat sub control substanțe radioactive, fără să se gîndească că ele ar putea nimeri în mâinile civililor.

Valeriu MOTÎNGĂ: – Substanțele astea ar fi trebuit să se afle într-un depozit special, bine păzit, cum ar fi normal să fie. O parte din substanțe le-am găsit aruncate în garaj. Al doilea lucru ce ne-a mirat: toți ostașii ruși, uzbeci, de alte naționalități nu s-au retras spre Dubăsari (deși era mai aproape și calea de retragere mai puțin periculoasă). După ce s-a lăsat noaptea, au trecut Nistrul la Holercani, pe malul nostru… În principiu, unitatea militară era a Armatei a 14-a. Vorbind cu oamenii din Cocieri (fiindcă erau și subofițeri care locuiau în sat), iată ce am aflat: „Acesta a participat, acela a împușcat din cazarmă…”, cică unii din ei mai veneau apoi să-și ia hainele din apartamente, autoomobile, ce mai aveau – niciun automobil n-a fost furat – le-am dat tot. Deși știam de la oameni din sat care anume subofițer a tras în populația pașnică.

Valentin URSU: – Ași vrea să adaug încă ceva. Cînd apăreau ofițerii din Armata a 14-a șă-și ia lucrurile, le dam voie să treacă pe la posturi, dar după ce treceau, imediat se deschidea foc. Imediat! Cum treceau camioanele cu mobilă, cu alte lucruri de-ale lor, posturile noastre erau atacate de gardiști și cazaci. Deși situația era extrem de tensionată, ne-am păstrat calmul – am avut un comandant foarte bun, dl Anton Gămurari, dacă n-ar fi fost el, nu s-ar fi îndeplinit comenzile corect și la timp.

Vadim AGATI: – Băieții cu care am trecut atunci Nistrul aveau un singur gînd: să eliberăm satul. Acolo sînt patru localități populate de moldoveni și oamenii cereau ajutor, mai că nu îngenuncheau în fața noastră.

Anton GĂMURARI, colonel: – Populația a cerut sprijin. Noi am fost trimiși în ajutorul ei. Pentru că mașinile acestea blindate luate de gardiști îi încercuiseră pe săteni lîngă garaj, lîngă cimitir. Acolo se mai aflau o parte din polițiștii din Dubăsari, care se retrăseseră după ce sediul poliției atacat și lichidat. Numai polițiștii din Dubăsari puteau să-i apere atunci pe oamenii din Cocieri. Dar ei erau foarte puțini. Se aflau sub comanda lui Petru Bălan, iar noi am primit prin stația radio informația că a fost atacată poliția și ne-am dus să le dăm ajutor. Nu că ne-am fi dus să eliberăm satul, s-a dat alarmă la Chișinău că poliția a fost atăcată; abia apoi au început provocările contra oamenilor din sat, căci oamenii s-au răzvrătit (fuseseră înregistrați morți și răniți printre locuitorii Cocierilor). Oamenii s-au ridicat: „Cum adică, să ne omoare, în ziua în amiaza?” Și înfierbîntați cum erau, s-au aruncat asupra cazărmii, au capturat muniții și de acum, cu arma în mînă, opuneau și rezistență militară. Dar forțele erau inegale: gardiștii și militarii Armatei a 14-a erau mai mulți și mai bine înarmați. Deci, am fost nevoiți să le venim în ajutor.

Vadim AGATI: – După ce am ocupat unitatea militară, am primit ordinul să ne împărțim în două grupuri și s-o luăm pe traseul Rîbnița-Dubăsari, spre satul Roghi, ca să nu fim atacați din spate. Pe ruta asta se afla și stația de purificare a apei. Stația am luat-o fără pierderi.

Gardiștii ne provocau. Ne-am pornit cu trei mașini înspre Dubăsari. Am ajuns pînă la prima răscruce. Vedeam tranșee, poziții părăsite de gardiști. Ne-am deplasat înainte, spre intrarea în Dubăsari. În zona sectorului energetic, dușmanul a deschis focul din partea dreaptă și din stînga, un foc puternic. Atunci noi i-am distrus o mașină blindată. Din neatenția șoferului, o mașină de a noastră a fost lovită din spate și mai să ne răsturnăm. Totuși șoferul nostru, Vladimir Vasilache, un băiat foarte dezghețat, a reușit să ne scoată din foc. Ne speriasem tare, fiindcă nimerisem într-un foc încrucișat. Am primit comandă să ne retragem. Doi băieți au fost răniți în timpul retragerii. Era adevărat că ne era teamă, dar dacă am fi avut forțe de rezervă, am fi intrat ușor în Dubăsari. Totuși ni s-a ordonat retragerea…

A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu…