Fiecare sfârşit de an readuce în dezbaterea publică, dar şi în discuţiile familiare, subiectul Crăciunului, sau mai bine-zis a „Crăciunurilor”.

Contrar specificului sărbătorii, încărcat de semnificaţii spirituale şi familiale, dezbaterea s-a purtat în termenii obişnuiţi, adică în cei ai cinismului, egoismului şi superficialităţii. Cu mici excepţii (vezi articolul Victoriei Nedelciuc de pe soros.ro şi studiul Olgăi Cojocaru de pe theblacksea.eu), atitudinile actorilor implicaţi au conţinut o doză prea mare de isterie şi nerăbdare.

Mă refer, în primul rând, la actorii politici, care, în buna tradiţie est-europeană, au generat şi în 2013 conflicte geopolitice artificiale pornind de la chestiuni prin definiţie socioculturale. Pe de o parte, am văzut cum liberalii au profitat de ocazie, impunându-şi punctul de vedere în faţa membrilor şovăielnici ai coaliţiei proeuropene, consolidând simpatiile unei categorii de public faţă de partidele lor. Pe de altă parte, am văzut cum comuniştii au ratat ocazia să tacă, insultând agresiv, în stilul lor consacrat, toţi susţinătorii proiectului, jucându-şi rolul patetic obişnuit.

S-a făcut totuşi un salt, încă din perspectiva comportamentului centriştilor. De data aceasta, preşedintele democrat al parlamentului, într-un moment de sinceritate indusă, s-a adresat deputaţilor cu acel memorabil „Suntem în seara de Crăciun, domnilor deputaţi, să vă fie ruşine!” din 24 decembrie. Reţinem cu toţii prilejul adresării lui Corman, deci nu mai e nevoie să insist asupra acestuia. Cert este că asumarea Crăciunului românesc, deci şi european, de către această categorie de demnitari moldoveni este un lucru remarcabil, încărcat de simbolism, dar izvorât inclusiv dintr-un soi de oportunism politicianist.

Cu alte cuvinte, diferenţa dintre asumarea oficializării Crăciunului european în 2010 şi asumarea lui de acum, pe final de 2013, ţine de asumarea tacită a unor „reforme” culturale, venite la pachet cu reformele tehnice despre care tot vedem şi auzim prin presă. Abia în 2013 puterea a demonstrat că opţiunea RM este Uniunea Europeană. Iar că reformele au venit acum, după parafarea acordului de asociere şi nu după semnarea acestuia, sau şi mai departe, după aderare, ar trebui să ne bucure. Este, ce-i drept, doar o etapă intermediară până când vom avea şi noi un singur Crăciun, românesc, înaintea celui rusesc, dar e bine că ne mişcăm în direcţia corectă. Mă gândesc cu groază la reacţia mitropolitului Vladimir Kantarean din cadrul Patriarhiei ruseşti, dar am certitudinea că schimbările în bine vor veni de la populaţia care va înţelege să treacă peste puterea propriei obişnuinţe (vorba fabulei lui Pittiş) de dragul alinierii la practicile social culturale europene. Iar atunci nimeni nu le va mai putea dicta moldovenilor ce să facă, nici măcar Biserica rusă.

În aceeaşi ordine de idei, cred că ar trebui să punem respectiva obişnuinţă pe seama influenţei tradiţiei ruseşti, care s-a implantat într-atât de adânc în mentalitatea românilor din stânga Prutului după anexare şi ocupaţie, încât va fi nevoie să fim luaţi de un nou val de reforme, la fel de viguros, chiar dacă nu la fel de brutal, conform principiului „cui pe cui se scoate”. Noroc de Uniunea Europeană şi de omogenizarea practicilor sărbătorilor populare, fie acestea şi cu nişte elemente religioase din ce în ce mai fade. Iar cu şi mai mult noroc, alături de niscaiva tact şi muncă, vom ajunge în următoarea fază, cea a asumării identităţii naţionale româneşti, cu sau fără Unire. Pentru că, nu-i aşa, dacă extragem rusul din moldoveanul est-prutean, obţinem uşor un român vest-prutean?

Sursa: tudorcojocariu.eu