Hotărârea Curţii Constituţionale din data de 05.12.2013, nefiind încă publicată în Monitorul Oficial, a reuşit să suscite interes şi să incite spiritele. Tot felul de analişti incapabili de analiză, de specialişti fără specializare şi de versaţi doar în versete s-au înscris deja în competiţia datului cu părerea. În cele ce urmează, voi prezenta câteva dintre miturile care se coagulează şi sugestiile de rigoare pentru combaterea acestora:
·         Declaraţia de Independenţă substituie Constituţia
De iure şi de facto, Constituţia rămâne Constituţie, în timp ce Declaraţia încetează a mai fi doar un act declarativ. Curtea Constituţională nu a făcut decât să constate caracterul imuabil şi peren al „certificatului de naştere” al Republicii Moldova, care i-a fost atribuit de primul Parlament şi a rezultat în virtutea voinţei populare exprimate în cadrul Marilor Adunări Naţionale. Cu alte cuvinte, Declaraţia, care nu poate fi supusă revizuirii, deţine ab initio un statut privilegiat în raport cu Constituţia. Dar asta nu înseamnă că textul integral al Declaraţiei, începând cu sintagma „Parlamentul Republicii Moldova” şi finalizând cu expresia „Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a devenit superior Legii Supreme sau a substituit-o, ci doar că principiile constituţionale inserate în actul fondator al statului obţin calitatea de izor de drept şi li se conferă primatul în caz de contradicţie cu textul subsecvent al Constituţiei.
Ceea ce neavizaţii nu reuşesc să priceapă şi rău-intenţionaţii vor să eludeze este că prevalarea Declaraţiei asupra Constituţiei se produce doar în cazul prevederilor divergente. Dacă una şi aceeaşi prevedere, cum ar fi condamnarea separatismului şi a ocupaţiei militare străine, este consemnată atât în Declaraţie („SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru (…) HOTĂRĂŞTE ca pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova”), cât şi în Constituţie (articolul 11, aliniatul 2: „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”), ambele acte juridice converg, fiind astfel complementare.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu a făcut decât să recunoască valoarea politico-juridică şi istorică a Declaraţiei de Independenţă, care era anterior evocată doar în discursuri patriotarde, fără a produce efecte juridice asupra actelor normative interne, emise de statul în baza căreia a şi fost creat.
·         Limba română – limbă oficială a Republicii Moldova
Supoziţiile precum că prin Hotărârea Curţii din 5 decembrie a.c. limba română ar fi fost decretată ca limbă oficială tentează, dar totodată atentează la realitatea juridică, întrucât Curtea Constituţională nu modifică prevederile constituţionale, ci doar le interpretează. Astfel, articolul 13, aliniatul (1) din Constituţie rămâne în vigoare, dar nu produce efecte juridice (devine „literă moartă”), din moment ce este contrar Declaraţiei de Independenţă, care face corp comun cu Constituţia. În consecinţă, organul legislativ trebuie să se conformeze actului fondator al statului, dar şi hotărârii organului de jurisdicţie constituţională, cu scopul de a repara eroarea inserată în textul Legii Supreme. În acelaşi timp, s-a recunoscut, indirect, că sintagma „limba moldovenească funcţionând în baza grafiei latine” nu derivă din Declaraţia de Independenţă şi nu are suport ştiinţific, fiind produsul unor raţiuni politice meschine şi neputând fi interpretată ca o denumire şi noţiune distinctă de limba română.
·         Hotărârea Curţii este neconstituţională
În susţinerea elucubraţiei sus-menţionate, se invocă într-un mod perfid şi tâmpit articolul 7 din Constituţie, care stipulează că „nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”. Cei care se dedau unor asemenea artificii nu au habar de atribuţiile Curţii Constituţionale şi sunt limitaţi în a discerne. Dânşii nu ar putea răspunde ce se întâmplă în cazul în care o prevedere constituţională contravine altei prevederi constituţionale? Vă ofer doar un exemplu: art. 60, aliniatul (2) din Constituţie indică faptul că Parlamentul este „compus din 101 deputaţi”, pe când art. III din capitolul VII al aceleiaşi Legi Supreme menţionează că Legislativul este „constituit din 104 deputaţi”. Care prevedere constituţională primează în acest sens şi ce autoritate este în măsură să se pronunţă exhaustiv, definitiv şi irevocabil? Conform art. 134 – Curtea Constituţională.
Revenind la Hotărârea din 5 decembrie, precizez că organul de jurisdicţie constituţională a recunoscut, întâi de toate, că „Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a Preambulului Constituţiei, are valoare de text constituţional”. În consecinţă, Curtea a acţionat în conformitate cu Constituţia şi s-a expus reieşind din prerogativele conferite.
·         Pericolul separatist şi atentatul la „statalitate”
Există voci care vehiculează că forţele revanşarde şi separatiste sunt predispuse să se activizeze. În mare, aceste voci sunt exponenţii acelor forţe. La drept vorbind, indiferent de verdictul Curţii, pericolul unor provocări din partea neprietenilor Republicii Moldova planează constant. Nu vom reuşi să ne debarasăm de temeri, acţionând cu laşitate. Nu vom putea să obţinem respect atâta timp cât ne lăsăm şantajaţi. De fapt, desconsiderarea Declaraţiei înseamnă atentarea la independenţa statului Republica Moldova.
În loc de P.S.: Celor care caută fie prilej de euforie falsă, fie nod în papură, îi îndemn să se felicite „cu limba”, dacă nu vor să-şi pună mintea în mişcare.