La spectacolul „Improvizându-l pe Godot” am avut onoarea de a fi invitată la avanpremieră. Niciodată n-am mai fost la o avanpremieră, aşa că mi s-a părut de-a dreptul uluitoare invitaţia, însă circumstanţele erau de aşa gen încât a fost imposibil să ajung la TEI în acea seară…

Spectacolul durează în jur de trei ore, cu antract. E o tradiţie deja să văd oameni plecând după prima parte. O altă tradiţie descoperită de mine este că partea a doua este întotdeauna mai bună decât prima, deci merită aşteptarea şi răbdarea.

Şi eu m-am numărat printre cei ce s-au plictisit la început. Nu înţelegeam despre ce vorbesc, cine sunt ei, unde se află şi cine dracu’ e Godot?

Eu apreciez foarte mult metaforele, subînţelesurile, ironia şi sarcasmul, dar aici m-am pomenit în culmea metaforelor de nu puteam lega două vorbe. Nici acum n-aş putea să vă spun despre ce e acest spectacol şi nici cine e Godot, dar se pare că nici autorul piesei nu ştie. 🙂 Culmea, spectacolul mi-a plăcut! Chiar m-a fascinat şi m-a făcut să-mi trezesc neuronii şi să-i antrenez într-un maraton cu prostia. Căci da, m-am simţit proastă la început… A fost o adevărată provocare pentru mine: „Ce, chiar am să stau 3 ore şi n-am să înţeleg nimic? Da’ chiar nimic?”

Acest spectacol eu l-am comparat cu o pictură abstractă. Oamenii sunt atât de limitaţi în ceea ce priveşte Arta. Ei au tendinţa de a materializa totul, de a găsi o asociere, o imagine… Dacă în tablou nu descoperă o casă, un portret sau două lebede pe lac, ei zic că e „mâzgăleală”ori „şi copilul meu poate face aşa ceva”, şi prin urmare este o pictură proastă.

La fel e şi cu această piesă de teatru… Tot spectacolul încerci să cauţi un sens, să prinzi o idee, să descoperi o metaforă… şi fiindcă nu pricepi  nimic, ajungi să crezi că-i o porcărie, un spectacol plicticos şi de c*cat…

Continuare articol…