Cum băieții ce au sustras de la stat (adică din proprietate publică) ditamai două întreprinderi grase aveau nevoie de scuze filozofico-ideologice – altfel nu se putea justifica bazaconia de a da în concesiune Aeroportul Internațional Chișinău unei companii de la granița cu China sub pretextul că ăia vor hub spre Europa și Banca de Economii unei firme rusești ce se ocupă cu reparația tehnicii de calcul și realizarea sondajelor de opinie – Victor Ciobanu de la Ziarul Național a venit tocmai la momentul potrivit cu un fel de material din care reiese ”logic” că acțiunea de a prelua abuziv de la stat bunuri și de a le folosi în interes personal nu doar că e acceptabilă, ci chiar necesară și justificată.

Era clar că nu se poate spune pe față: Stimați concetățeni, noi am abuzat de pârghiile pe care le avem și ne-am tras pentru fiecare câte o companie albă de stat pentru zile negre! și de aia a fost nevoie de o poveste (i)morală.

Și ce teren mai grozav decât cel al ideologiei!

A scos deci dl. Ciobanu din torba ideologică a pieței libere argumentul discutabil că ”Nu este nicio noutate că statul este un prost gestionator al patrimoniului pe care îl deține.”

De aia, concluzie logică, BEM și Aeroportul trebuiau privatizate.

Chiar așa să fie?

Aeroportul Internațional Chișinău, bunăoară, nu doar că este unicul funcțional din țară ci a și înregistrat în 2012 o creștere a fluxului de pasageri de 6 ori față de anul 2000 (1 milion 200 mii față de 200 mii). După semnarea acordului de liberalizare a pieței aeriene cu UE aeroportul așteaptă o creștere și mai spectaculoasă: chiar din această toamnă o companie low-cost anunță zboruri spre Italia și e vorba să vină și altele. E drept că ar fi nevoie de ceva lucrări de modernizare și extindere, dar lucrul acesta îl poate face și statul ținând cont că aeroportul Chișinău, dotat cu infrastructură, situat în imediata apropiere a  orașului, e o afacere a cărei profitabilitate nu lasă îndoieli.

Mai există și alte aeroporturi în Moldova. Cel de la Cahul. Cel de la Bălți. Ambele în paragină. Pe alea investitorii privați nu le doresc chiar dacă acolo e unicul caz când povestea cu statul prost gestionat al patrimoniului său e adevărată! Ei preferă să ia statului unica afacere ce merge și să i le lase pe celelalte după care să povestească cât de eficientă e administrarea privată (a unor companii puse pe roate de stat) și cât e de proastă administrarea de către stat a celorlalte aeroporturi. De ce miliardarii ceceni nu ar cumpăra aeroportul din Bălți pe care l-ar dezvolta? Pentru că acolo afacerea trebui construită de la zero și e riscant pe când aeroportul de la Chișinău reprezintă o afacere sigură.

Povestea BEM e și mai complicată. BEM a trecut deja o dată în proprietatea privată pe la sfârșitul anilor 90 dar a fost rapid recuperată. Pe vremea comuniștilor banca a trebuit să suporte capriciile personale și politice ale vremii: a absorbit datoriile Investprivatbank pentru că așa a ordonat Voronin și pentru că Banca Națională s-a comportat iresponsabil față de sectorul bancar în genere (regula de aur spune că licența unei bănci mici ar trebui retrasă imediat când devine certă boala acesteia, pentru a nu afecta sistemul bancar în genere). Anii trecuți, sub guvernare politică nouă, banca a fost suspusă unor atacuri raider într-o altă complicitate notorie a Băncii Naționale, lașă și de această dată, la fel ca și câteva bănci private – VictoriaBank și UniversalBank! – semn că ceea ce contează e cel cu accesul la pârghiile de putere, nu tipul de proprietate sau eficiența managementului.

Tot în ultimii câțiva ani banca a acordat credite neperformante în valoare de peste 1 miliard de lei: lucru dubios, creditele neperformante au fost acordate mai ales în ultimele luni ale anului – în doar vreo 3 luni, ponderea creditelor neperformante a crescut de 6,5 ori. Președintele Consiliului de Administrație al BEM, Victor Bodiu, fost candidat PLDM la alegerile locale din Chișinău, își permitea să declare suspect de liniștit că creditele neperformante nu sunt o problemă. Au tăcut Banca Națională și Ministerul Finanțelor. S-a făcut că plouă și Comisia Națională a Pieței Financiare. Doar FMI a tușit niște lucruri în câteva rapoarte dar pe alea nu le citește nimeni.

Opinia publică nu cunoaște, desigur, numele celor care au luat creditele neperformante. Zic gurile rele că-s tot aceeași care au luat acum banca pe nimic!

Ca să salveze cumva situația Guvernul a decis să scoată 200 milioane de lei din buzunarul public (bani ce puteau merge la educație și la sănătate) în vederea majorării capitalului social. Pe urmă banca a decis să facă o emisiune suplimentară de acțiuni. Guvernul a spus că nu participă și la finele spectacolului, firma Sisteme Informaţionale Integrate care se mai ocupă și cu ”comercializarea băuturilor, programe distractive, alimentaţie rapidă, restaurante pe vapoare” a fost făcută stăpână peste Banca de Economii…

Chiar dacă, într-o Moldovă imaginară trecerea BEM din niște mâini publice în alte mâini private (pentru moment aceleași!) ar fi fost o acțiune necesară în scopul salvării băncii și eficientizării activității ei, atunci în acea Moldovă imaginară BEM putea fi vândută unei bănci solide, cu experiență și expertiză, una ce ar fi adus bune practici, un management mai bun și un câștig de know how în sectorul bancar autohton.

În nici un caz, în Moldova aia imaginară nu se dădea una dintre cele mai importante bănci ale țării pe mâna unei companii ce se ocupă de pregătirea preparatelor culinare!

În mod clar, povestea din manualele pentru începători în ale economiei de piață – cea cu statul în calitate de administrator prost – pe care o istorisește editorialistul de la Ziarul Național (și câteva legiuni de analiști de alianță)  nu ține. Pentru că statul, în cazul BEM, a fost oprit de către puternice interese politice și/sau oligarhice să intervină pentru a administra banca cum se cuvine. Logica de partid, cea a interesului de grup, faimoasele înțelegeri ale consiliului alianței și telefoanele cu indicații au limitat și distorsionat posibilitățile de intervenție ale managementului băncii. BEM a trebuit să asculte mai degrabă de telefoanele de la sediul partidului decât de logica proceselor ce aveau loc în sistemul bancar. Aceeași situație cu Aeroportul – câteva bateri de palmă au trecut unicul aeroport profitabil de la stat la privat și i-au lăsat statului buzunarele goale și responsabilitatea de a se îngriji de celelalte aeroporturi în paragină.

Povestea moldovenească nu e deci despre avantajele proprietății private față de proprietatea publică, administrării private față de administrarea de către stat. E o poveste despre cooptarea aparatului de stat de către unele interese de partid, fragilitatea și slăbiciunea pieței bancare moldovenești la influența unor înțelegeri de cartel și despre parteneriatul vicios stat-privat (adică partid-oligarh) în privatizarea abuzivă a unor proprietăți de stat.

Starea proastă a unor sectoare economice nu se datorează faptului că statul nu le administrează bine, ci faptului că statul nu are șansa să le administreze deloc, constrâns fiind de partidul sau oligarhul de guvernământ.