Ceva vreme în urmă le-am adus cadou picilor un joc simpatic cu șerpișori și scărițe. Un joc cu zaruri. Principiul e simplu: zarul îți arată cu câte poziții muți fisa, șerpișorii te coboară, scărițile te ridică. Câștigă cine-i mai norocos. Principiul jocului e arhetipial. Gura lumii – roata morii: când coboară, când ridică. Roata dharmei. Ciclurile economice. Ying și Yan. Flux și reflux. Inspirație și expirație. Auricole și ventricole. Te prinzi în joc?

Fiindcă imaginea șerpișorilor și a scăriților a stăruit o vreme în imaginația mea am ajuns să o asociez cu dezvoltarea națiunilor post-sovietice. Cândva am pornit cu toții de pe poziția de start. Cu mici diferențe neglijabile. După care, pe măsură ce înaintam în joc, diferențele au început să devină tot mai accentuate. Nimeni nu a ajuns la linia de sosire. Dar distanța dintre noi s-a mărit.

Kazakhstan a urcat scărițele petrolului și a gazelor naturale, dar a lunecat pe șerpișorii autocrației. Acest lucru s-a întâmplat în 2012 când președintele Nazarbaev și-a asigurat, în baza unui referendum, guvernarea pe viață. Și acum cea mai gravă problemă a kazahilor este ce se va întâmpla după. Desigur, ei sunt foarte relaxați la ale lor. Optimiști, au siguranța zilei de mâine. Dar nu au siguranța zilei de poimâne. Succesiunea elitelor e problema numărul unu în societățile de tip autocratic. Ele formează instituții extractive a căror scop este să perindeze dinastii. În caz de eșec (lipsa urmașilor pe linie masculină e o constrângere critică!) schimbarea dinastiei conduce la consolidarea instituțiilor extractive. Coreea de Sud (care e un model pentru kazahi) a reușit să prindă, la un moment de răscruce, scărița democratizării. Kazahii – vor reuși oare?

Ce bine că nu avem petrol.

Georgienii au urcat pe scărița libertarianismului de dreapta. Orice teorie a pieței a fost încercată în practică. Statul a renunțat la licențiere, reglementare, control al calității. A eliminat mita. A savurat investiții străine directe. A anihilat birocrația. A redus la minimum nivelul impozitării. Georgia cheltuie 2.7% din PIB pe educație și 1.9% din PIB pe ocrotirea sănătății. Georgia nu prestează servicii publice. „Fiecare se descurcă cum poate”, a zis Georgia georgienilor. S-au „descurcat” doar cinci la sută din populație.  Chiar dacă georgienii au un PIB per căciulă de locuitor considerabil mai mare decât cel al moldovenilor, foarte puțini au ajuns să se bucure de această realizare. Elita a început să strângă robinetele, vulgul s-a pus pe tânjeală. Georgia a început să coboare pe scărița pauperizării, în timp ce elita alimenta visele euroatlantice ale lui Saakașvili. În prag de toamnă, patriarhul s-a pornit la război. Și a pierdut.

Ce bine că nu avem demnitate națională.

Lipsa petrolului ne-a făcut inventivi. Am inventat rutiera Nisporeni-Paris învățând pe drumurile nevoilor. Am inventat tehnologii informaționale învățând de pe softuri piratate. Am inventat vinul moldovenesc de calitate învățând din manualul lui Onișcenko. Nu am urcat scărițe. Am dat cu zarul și am mutat lent, dar sigur, poziție după poziție. Lipsa demnității naționale ne-a făcut să evităm șerpișori. Și acum avem în față o scăriță. Care duce spre Uniunea Europeană. Scărița promite multă bătaie de cap cu eliminarea corupției. Și un șerpișor. Care seamănă cu Rogozin și nu duce nicăieri. Șerpișorul e zâmbăreț. El promite gaz la iarnă pentru vulg și confort psihologic pentru elita economică aflată la guvernare.

Dăm cu zarul?