Nothing to Be Frightened Of„Cel de Sus – există sau ba? Viața dincolo de – e sau nu e?” Iată două întrebări existențiale care-l nu-l preocupă pe Grivei, dar îl preocupă pe Julian Barnes. „Nimicul de temut” este jurnalul de bord al unui căutător de răspunsuri. Traducerea în română a titlului lasă să se piardă unul din cele două sensuri – „nothing to be frightened of” poate fi citit ca și cum nu ar fi nimic de ce să ne temem sau ca și cum după moarte nu există nimic și -da, e cazul să ne temem de el. Noi, românii, zicem că-i de temut. Să vedem.

Credința e o alinare. Ea dă răspunsuri afirmative dar nu prezintă dovezi. De asta și se numește credință. Celebra găselniță a lui Pascal zice că e mai util să crezi decât să nu crezi. Dacă crezi, și Dumnezeu nu există, n-ai ce pierde – rămâi cu nimic. Dacă există și tu nu crezi, s-ar putea ca Bojică să se supere și atunci lucrurile stau prost pentru tine. În această miză asimetrică e clar că prima combinație dă șanse de câștig sau remiză, iar cea din urmă – remiză sau pierdere. Cine-i nebunul care va miza pe pierdere?

Dar ce știm noi despre El? insistă Barnes. S-ar putea să nu-i fie pe plac credinciosul fățarnic care se pronunță pro pornind de la un calcul matematic și să-l prefere pe Gică Contra, sincer necredincios, care s-a încăpățânat să caute dovezi. Dar chiar și dincolo de acest argument de suprafață, te poți oare hotărî să crezi? Nu e vorba de o decizie pragmatică de genul ceai sau cafea. E vorba de acceptarea unei Orânduiri a Lumii în care lucrurile au sens într-un anumit fel. A crede înseamnă a accepta cuvântul, izgonirea din rai, potopul, tărâmul făgăduinței, nașterea imaculată, minunile, învierea. În versiunea creștină, dar mai sunt și altele. În orice caz, în condițiile când există dovezi cu privire la Big Bang, evoluția speciilor ș.a.m.d. credința oarbă e o provocare mai serioasă decât în evul mediu când religia chiar dădea răspunsuri „științifice”. Adică cum rămâne: cu această bucată de creier tu știi că lucrurile stau așa și-așa, iar cu cealaltă tu crezi în minuni? E posibil?

Următorul pas e să le iei pe toate ca pe o metaforă, reducând credința la un gen de religie personală, conform căreria Cel de Sus există, sufletul e nemuritor, viața nu e pur și simplu, dreptate există, iar drumurile noastre toate se vor întâlni vreo dată. Și toate astea în virtutea faptului că, chiar dacă avem dovezi științifice despre toate celea, nu avem idee ce se întâmplă după moarte, dacă dincolo de linia de sosire nu e nimic și dacă acest nimic e de temut.

Personal, am pășit pe terenul viran al credinței la vârsta fragedă de cinșpe ani când perestroika a deschis ușile de la biserici și am mers cu bunica să vizionăm la cinematograf o proiecție despre viața lui Isus. La baptiști, căci ortodocșii, la acea etapă, nu se amesetecau într-ale Cezarului și așteptau cuviincios rezultatele perestroikăi. Ei și, bineînțeles, când le vezi așa închegate cu efecte vizuale și happy end e imposibil să nu te lași sedus de o stare de evlavie și să nu crezi. Am citit Noul Testament și vreo zece capitole din Biblie. A fost OK dar nu a durat. La șaișpe ani Nietzsche mi-a comunicat că Gott ist Tot (Dumnezeu e mort) și eu am crezut că el are altceva în vedere. (Adică a fost și nu mai e, căci nu mai credem cum credeam pe timpuri sau că ne-am luat nasurile pe sus, orice – numai n-am înțeles că El nu există).

Dar au urmat și alte lecturi – Camus, Kafka, Dostoevski, Sartre, Ionesco… Problema nu mai era una personală, iar dovezi în continuare nu existau. Dar ce fel de dovezi pot exista ca să-l convingă pe Toma Necredinciosul din epoca contemporană? Dacă apa se va transforma în vin, va zice că-i pe bază de adaosuri chimice. Dacă peștii se vor înmulți, va zice că-s făcuți în baza unui copiator 3D. Nu, nu astfel de minuni ar merge în ziua de azi. Poate că dacă va petrece vreo lună într-un așram în compania unui guru care realmente să facă bine sufletului său? Eh… jocuri ale minții – nici ele nu se califică.

Pe de altă parte, îi admir pe americani. Mormoni, mozaici, catolici, adventiști – ei au o trăsătură comună: certitudinea că ce nu s-ar întâmpla totul va fi în cele din urmă bine. Ei au o cauză supremă și un set de reguli care le face viața mai simplă și oarecum mai pură. Pentru setul de reguli îi invidiez. Regulile formează o ogrăjoară, un spațiu de confort psihologic în cadrul căruia nu trebuie să te întrebi ce e bine și ce e rău, căci aceste lucruri sunt hotărâte aprioric. Tabuurile și ritualurile au acest merit – feresc omul de la gândurile negre și-i permit să se focuseze pe ceva constructiv. Urmarea acestor reguli îi plasează pe credincioși într-un rând cu inocenții (și copiii au nevoie de reguli pentru a savura bucuriile vieții!). Zicea Camus că viața e ca și fotbalul – regulile ei sunt arbitrare dar necesare, căci fără ele jocul nu ar fi fost posibil și nu am ajunge să savurăm momentele de beatitudine pe care fotbalul – la fel ca și viața – le aduce.

Dar în același timp, există o sumedenie de cazuri când regulile sunt manipulate în interes meschin și bieții credincioși fără discernământ dincolo de limitele ogrăzii metafizice devin victime ale manipulărilor politice. Adică nu e simplu.

În schimb lucrul de care m-a convins această călătorie spirituală este că orice om are nevoie de credință. Viața nu oferă prea des certitudini cu care să putem opera în termeni raționali. Eu cred în onestitate. Cred că minciuna și ipocrizia în cele din urmă își instalează propria lor capcană. Adevărul e greu dar, în cele din urmă, iese învingător. Cred în jazz și în arta abstractă. Nu există nici o metodă științifică care să ne facă să deosebim o capodoperă de o mâzgâleală, dar în preajma unei opere de artă se produce un click în urma căruia brusc înțelegi emoțiile autorului. Atmosfera se încarcă de ceva nou, iar pentru a sesiza diferența e nevoie de credință (căci ce altceva ai la îndemână?). Cred că dacă perseverezi un timp îndelungat ceața se destramă și peste lucrurile încâlcite și confuze se varsă în cele din urmă lumină. Se pare că această credință este prea stâlcită pentru a fonda o religie, dar e suficient pentru a-ți croi drum în viață.

Amin.