Credincioșii ce caută prin magazine maioneze, cașcavaluri, lapte, salamuri și carne de post nu demonstrează loialitate față de credința a cărei precepte pretind că le respectă, ci față de lumea ispitelor în care carnea e gustoasă, maioneza pare delicioasă iar salamul e considerat mîncare apetisantă.
Ei își doresc un post care ar fi, din punct de vedere culinar, la fel de gustos precum vremurile obișnuite, dar care ar fi totuși lipsit de păcat.
Un fel de: și stomacul plin, și sufletul în rai.
Scotocirea tarabelor pentru a identifica echivalentele de post ale mîncărurilor obișnuite nu creștinizează în vre-un fel lumea laică a ispitei culinare  ci mai degrabă legitimează ispita în cadrul credinței creștine.

p.s. a se citi cu excelenta diagnoză pe care Horia Roman Patapievici o pune credinței ortodoxe în spațiul românesc într-o recenzie la filmul ”După Dealuri” a lui Cristian Mungiu:

Citirea pomelnicului de păcate în vederea spovedaniei ilustrează în chip strălucit esența religios-morală a ortodoxiei — absența unei conștiințe etice a păcatului, în condițiile unei respectări scrupuloase  a rînduielilor. Păcatul e un nomenclator, nu e deloc, în primul rînd, conștiința lui. Păcatul nu e sfîșietor, nu e îngrozitor, nu e, ca la catolici, o catastrofă existențială care îți modifică viața, e un pomelnic, o rînduială practică (nu morală) a desprinderii de el, în vederea uitării. Felul în care ai redat această particularitate stranie a ortodoxiei sincere e remarcabil. Nu ai șarjat, nu ai ironizat, ai știut să arăți și, mai ales, să sugerezi.
În rezumat. Ai știut să redai în chip memorabil, cu ochiul filmului tău, cele două trăsături subtile și complet ignorate ale ortodoxiei practice — (1) absența lui Dumnezeu din lumea în care rînduiala Lui e observată cu sfințenie; (2) prezența păcatului, și negocierea pragmatică cu el, în absența conștiinței păcatului. (sursa)