Moldova nu mai uimește pe nimeni. Nici acasă, nici peste hotare. Se pare că nu există voce care să poată convinge oligarhii moldoveni că orice pas înapoi poate conduce la încă 5-10 ani pierduți pentru reformarea și avansarea țării până la un nivel compatibil cu statutul de țară candidat pentru aderare la UE. Oligarhii își apără averea, dar în primul rând sistemul care le garantează imunitate și stabilitatea “paramidelor de afaceri” construite prin corupere, conflict de interese, spălare de bani, trădare a intereselor țării și indirect trădare a propriilor concetățeni.
După plecarea comuniștilor în 2009 am insistat pe ideea că schimbarea politică este primul pas spre o transformare a Moldovei. Sistemul deabia urma să fie pregătit pentru efectuarea unor intervenții chirurgicale profunde necesare pentru a deveni credibil și acceptabil pentru europenii de la Paris, Berlin sau Bruxelles. Resuscitarea forțată, radicală și dureroasă a sistemului moștenit de la comuniștii sovietici și întărit de către comuniștii post-sovietici trebuia să demonstreze europenilor că Țările Baltice nu sunt exclusive în sensul capacității de a se europeniza rapid și ireversibil.
Însă în schimbul scurtării drumului către Europa și a diminuării decalajului dintre Moldova și țările proaspăt aderate la UE, prin intermediul reformelor, politicienii aduși de noul val al politicii moldovenești s-au înrolat într-o luptă pentru păstrarea sistemului cu orice preț. După cazul României și Bulgariei, dar și a altor state membre corupte și victime ale crimei organizate, nimeni în Europa nu își dorește afilierea cu state care suferă de carențe asemănătoare. Și pentru că mimarea reformelor nu este posibilă, iar integrarea europeană nu oferă posibilitatea rescrierii biografiei, după cum și-ar dori-o Plahotniuc, Filat sau oricine altcineva, țara a ajuns să lupte cu propriul interes național – cel de a se apropria de UE pentru totdeauna.
Articolul integral pe Observatorul Politic
