La categoria „probleme cu problemele” s-a mai adăugat un subiect: Istoria. O întoarcem pe dos și pe față împreună cu fiică-mea, căci, deh, e parte din programul școlar. Eu – pasionat, ea – obligată. Subiectul ne readuce în miezul polemicii multiseculare la tema „da’ de-a cui nevoie să o învățăm?” Că o numim integrată sau că-i a românilor e o întebare de serviciu, întrebarea de bază e cea enunțată anterior: la ce bun? Din nefericire cheița acestei polemici nu se află în programul școlar. Zic io: avem nevoie să cunoaștem trecutul pentru ca să putem prezice viitorul. Parcă-s la tribună. Mintea ascuțită a fiicei mele dibuiește o verigă slabă. Să vin cu exemple? Măcelurile din Evul Mediu nu au prevenit carnagiile de pe timpul celor două mondiale, Hiroshima nu ne-a dezvățat să facem jucării nucleare, deci până în acest punct exemplele aduse sunt contraproductive și demonstrează contrariul – istoria puțin ce ne învață. (Dar, bineînțeles, un sofist pedant va putea aduce argumentul că taman din cauza necunoașterii istoriei greșelile se repetă, dar hai să fim serioși – atâta lucru cunoaștem și noi. Și nu ajută.)

Există Istorie și istorii. Granița dintre cele două este difuză. Și prima și cele din urmă sunt înșiruiri de evenimente. Primele se zice că au semnificație istorică, iar cele din urmă – nu au. Dar ce știm noi? Programul școlar la istorie este o reproducere aproximativă a programelor școlare din alte țări cu niște ramuri altoite de istorie națională. Nu zic ca să critic autorii; pun pareu că aceeași situație se repetă în fiecare din țările europene, africane și asiatice. Fiecare țară cu altoiul său particular plantat pe un trunchi care conține un pic de Egipt, un pic de Mesopotamie, câteva capitole despre India și China, câteva trimestre despre Grecia și Roma, un masiv de Ev Mediu și multă-multă epocă contemporană. Istorii sunt multe, trecutul e unul.

Însă pe măsură ce ne apropiem de prezent, săpăturile arheologice devin din ce în ce mai stângace – unde săpăm și unde nu săpăm? Moș Ion Roată și-a scos vaca la păscut în ziua în care s-a produs Podul de Flori și despre asta s-a scris în ziarul local. Îl trecem pe moș Ion în manual sau nu-l trecem? Bunul simț ne șoptește la ureche că e mai cuminte să-l lăsăm să mulgă vaca mai departe. Îi vom trece în manual pe Snegur, Lucinschi, Voronin și Aliansu’. După ce se va mai coace puțin, căci pentru moment nu ne dăm seama cu ce se mănâncă d.p.d.v. istoric. Dar vom proceda așa și nicidecum altfel, fiindcă în matricea noastră pseudo-intelectuală scrie negru pe alb că istoria-i despre personalități istorice și numai ceia ce-i călare pe cal, cu cruce în mână și sabie la șold merită a fi menționat. Din inerție vom adăuga la cronologia imperturbabilă decadă după decadă folosind tiparele arhi-cunoscute: la conducere din anul cutare până în anul cutare, lider al partidului cutare ș.a.m.d. Probabil că nu vom scri mare lucru despre 7 aprilie (alegeri contestate? acte de vandalism?), căci mare lucru nu cunoaștem. Probabil că nu vom scri nimic despre vânătoarea din Pădurea Domnească. Probabil…

…nu vom trage lecții pentru viitor, fiindcă nu ne-am lămurit cu prezentul și n-avem habar ce contează din trecut și ce nu contează pentru arhiva istoriei.

Iar întrebările „istorice” sunt foarte actuale. Cum de-am ajuns independenți? Cum de nu ne-am unificat cu România? Cum de balticii s-au integrat în UE, iar noi încă mai stăm la coadă? Cum de am ajuns să ne pese de democrație în timp ce „republicile-surori” din Asia Centrală au zămislit autocrații? Și ce urmează să ni se înâmple nouă?

Când mă gândesc la aceste întrebări „istorice” încep să mă îndoiesc de relevanța programului școlar și de valoarea-adăugată a „istoriei integrate”. Pentru a ne aduce în formă astfel încât eventual să putem trece de la întrebări la răspunsuri, cred că e mai important să ajungem târâș-gropiș la întrebarea fundamentală despre prezent: de ce suntem ceea ce suntem? Pe parcursul istoriei noi ne-am „jucat” mai mult cu romanii, bizanțul, otomanii și rușii. Soarta noastră se pecetluia la Roma, Budapesta, Istambul și Moscova mai des decât la Londra și Washington. Respectiv, mă gândesc io că istoria acestor țări este crucială pentru a ne înțelege propria noastră poveste. Mai crucială decât cruciadele și descoperirea Americii. Însă Imperiul Otoman are loc la periferie, iar istoria Rusiei nu e trendy

Am avut mare noroc să învăț istoria în perioada Perestroikăi. Așa cum manualele privind istoria PCUS nu mai aveau nici o valoare, învățam „prezentul” din ziare și reviste. Pregăteam prezentări despre Solidarność și revoluța de velvet, prognozam căderea regimului lui Ceaușescu. Când acesta a căzut efectiv în decembrie ’89 am făcut o „stengazetă” în care ne solidarizam cu frații români. Mai nu ne-au dat afară din școală. Dar dacă nu eram „copți” la grătarul istoriei contemporane est-europene, mă îndoiesc că ne-ar fi trecut prin minte să facem acest gest. Examenul la facultate l-am dat în baza articolelor din „Literaturkă” privind represaliile staliniste. Poate că atunci înțelegeam mai mult despre acel prezent, decât acum.

…Văd că fata mea dă de gust. Și mă bucur. Poate că o face din respect, căci mă vede pasionat. În tot cazul, în topul popularității Istoria a întrecut Fizica. Sper să fie cu sens. La Niall Ferguson – un istoric preocupat de „întrebări istorice” am dat de această frază: fără a înțelege trecutul, prezicerile noastre despre viitor nu-s mai fondate decât horoscoapele. Exact asta cred și eu.