Toată lumea își face biserici, nu doar Mitropolitul.
Mai nou și ateii și-au deschis una, la Londra.
În care ascultă, pe durata slujbei, piese din repertoriul ”Queen” și Stevie Wonder, citesc din Lewis Carroll și privesc prezentări în power point despre originea anti-materiei.
N-au minuni și ape sfinte, dar au împrumutat un ingredient esențial al religiei – sentimentul de comunitate.
Singurătatea vieții în capitalismul neoliberal  – singurătate pe piață unde trebuie să iei decizii autonome, singurătate în planul sentimental care devine subordonat carierei, solitudine în fericire, care e percepută ca efect al deciziilor individuale, și solitudine în nefericire, văzută ca rezultat direct al erorilor individuale, adică individualizarea de nevoie – c0ntribuie incomparabil mai mult la umplerea bisericilor și cultelor decât lectura atentă a Bibliei sau Coranului.
Cîndva un bun prieten din sat, oarecum religios, mi-a zis un lucru similar: Merg la Biserică pentru că nu am unde să mă duc să mă văd cu satul în altă parte. În vremea sovietică se găseau în sat destule alte locuri unde noi, cei din sat, ne puteam aduna ca să ne simțim împreună – clubul, munca în colhoz, nunțile, biblioteca sătească, orchestre. Azi ne-a rămas doar biserica.