Autonomia financiară a universităţilor e o idee grozavă pe care o susţin vehement. Sunt convins că la această altură să ceri de la universităţi calitate fără ca să le completezi muniţiile cu nişte instrumente prin care să o poată livra efectiv e auto-amăgeală. Echipaţi cu putere decizională privind nivelul de salarizare a profesorilor contractaţi şi nu numai, universităţile pot începe jocul concurenţei oferindu-le studenţilor cele mai bune cursuri. Dacă în rezultatul acestei intifade în Republica Moldova vor rămâne 3-4 universităţi, care însă vor ocupa nişte poziţii respectabile în clasamentul mondial eu zic că e de bine. Dacă mi s-ar oferi un salariu decent ca să predau într-o astfel de universitate, m-aş învoi cu plăcere. Dacă, dacă, dacă… Rămâne de văzut, dar cu siguranţă că politica anunţată de Ministerul Educaţiei e un prim pas în direcţia corectă.

Şi cu şcoala normală ce facem?

E o ecuaţie cu foarte multe necunoscute. Dacă în cazul universităţilor concurenţa la pachet cu autonomia e benefică, în şcoli autonomia, mai ales autonomia în determinarea curriculei şcolare, e o zăpăceală. Aşteptările noastre, ale părinţilor, este ca şcolile să le dea elevilor un set de cunoştinţe utile şi omogene, necesare pentru urmarea studiilor specializate, precum şi să-i pregătească pe copii pentru viaţa de adult creându-le abilităţile de a lucra eficient în echipă, a comunica normal între ei, a-şi alege propriul traseu în viaţă şi de a avea tenacitatea de a-l urma.

Sună ca şi cum am picat de pe altă planetă, nu-i aşa? Din păcate, de cele mai dese ori şcoala, e şcoala vieţii care te învaţă devreme că scopul scuză mijloacele şi că dragostea de carte este un element în cel mai bun caz secundar, iar în realitate redundant, pentru a reuşi în viaţă. Ca să nu vorbesc aiurea-n tramvai, am să mă opresc asupra unui singur element – metoda predării.

Există o polemică enormă în sistemele educaţionale din ţările dezvoltate privind rostul învăţăturii. Ce trebuie să facă şcoala în primul rând: A. să le dea celor mai buni şansa de a-şi dezvolta şi aprofunda cunoştinţele sau B. să asigure că, în medie, elevii au o prestaţie reuşită?

În occident s-a ales strategia B, considerându-se, pe bună, dreptate, că strategia A este mai potrivită pentru instituţiile de învăţământ superior unde studiile deja sunt specializate pe anumite domenii şi unde e cazul să se aplice filtrul care-i diferenţiază pe studenţii străluciţi de studenţii mediocri (pentru studenţii slabi locuri în universităţi nu există). Căci dacă această filtrare se aplică prea devreme, sărmanilor elevi cu aptitudini medii li se fură pe nedrept şansa de avea o intrare decentă în lumea adulţilor.

În Republica Moldova nu se aplică nici măcar strategia A. În realitate, fiecare profesor face ce crede el de cuviinţă. Cel puţin aşa stau lucrurile în liceul pe care am ajuns să-l cunosc mai îndeaproape. La germană se merge pe B (eu nu am o problemă cu asta, căci chiar dacă media frânează dezvoltarea vocabularului pentru elevii dotaţi cu aptitudini de lingvişti, întotdeauna este loc pentru meditaţii private – e opţiunea mea şi a copilului în cele din urmă). La matematică s-a mers pe A. Aici am o problemă rezolvarea căreia produce mulţime vidă.

Când am mers pentru prima oară la înot, m-au aruncat în bazin şi volens-nolens am început să dau din coate. A fost traumatizant, dar am reuşit să învăţ înotul. La cursul de matematică pe care-l aduc drept exemplu se aplică o metodă similară. Imediat după ce se explică ce-i aia modul se dă tema de acasă care cere copilului dintr-a 6-a să rezolve ceva de genul ăsta:

Nu e cea mai complicată problemă. Sunt altele şi mai şi. Şi-s multe. Dar chiar şi această problemă necesită o capacitate de gândire abstractă care se află dincolo de lecţia învăţată precum că modulul este un număr care poate fi cu semnul plus sau minus, căci ceea ce indică el este distanţa. Majoritatea absolută a elevilor se îneacă la astfel de ecuaţii fără ca să înveţe să înoate.

Eu m-am gândit la această ecuaţie inocentă vreo câteva ceasuri şi unica concluzie raţională la care am ajuns este că proful de matematică caută să-l identifice pe Gauss printre moldoveni. Bineînţeles că aţi auzit de Gauss, cum e şi normal. Un matematician german despre care circulă zvonul potrivit căruia, încă de pe când era sugar, micuţul Gauss răgea de ţi se frângea inima de durere, atunci când taică-su făcea o gafă la calcularea salariului. Un tip care poate să privească şi să râdă la ecuaţia de mai sus.

Şi totuşi convingerea mea este că metoda care poate să funcţioneze la înot, dă greş la matematică. Aici e ca şi cum ai lua unul mai slăbuţ şi i-ai porunci să facă o sută de flotări. Şi nu e vorba că ar fi imposibil, dar e mai cu izbândă dacă-i spui să facă 5, apoi 10, apoi 20 şi tot aşa până atinge obiectivul. Preţul identificării lui Gauss sunt marea majoritate de elevi care vor ajunge negreşit la concluzia că matematica nu e făcută pentru ei.

Eu l-am găsit pe Gauss pe marca germană ieşită din circulaţie în secolul trecut. Însă asta nu e soluţia la problema expusă mai sus. Poate că intră din nou în circulaţie, cine ştie?

Dar asta e o altă temă.