În timp ce pâlcuri de semeni ai mei, în marea și smerita lor pioșenie de popor ortodox concentrația 95%, se dădeau de ceasul morții cu tot cu (,) costume  să bage-n sperieți vârstnicii de pe străzi care avuseseră ghinionul de a fi trecut pe lângă ei, eu umblam pe dealuri. Sau, mai bine-zis, După Dealuri. Producția semnată de cel mai aclamat regizor român al momentului, Cristian Mungiu, a provocat valuri imense la București și în toată țara, după ce a fost premiat la Cannes.

Premiera care s-a petrecut săptămâna trecută a fost intens mediatizată, participarea ridicată, iar cronicile în general, pozitive. Așa se face că orice film mai controversat de fel, cu excepția unor serii clasice precum Lord al inelelor, Harry Potter sau James Bond, adună o grămadă de lume, indiferent de gusturile marelor mase, care obișnuiesc să meargă la film sau la oricare alt eveniment cultural doar de dragul de a fi în pas cu lumea.

Ei bine, chiar dacă nu sunt un cinefil înrăit, cu atât mai mult un fan al lui Mungiu, filmul mi-a părut unul foarte greu, dar deosebit de antrenant. Nu mi-a propus să-l compar cu vreun alt film al regizorului, mai ales că am văzut doar câteva dintre acestea (4, 3, 2, 1 și  Amintiri din epoca de aur 1 & 2), fiind împins, recunosc, tot de marea vâlvă care se făcuse în jurul acestora.

Și totuși, operele lui Mungiu merită să fie remarcate. Fie că-ți place să ți se arate o realitate brută a vremurilor de demult, fie că vezi filmele de dragul replicilor colorate, fie că pur și simplu vrei să te lași prins în niște povești din afara ta, Mungiu e bine să fie văzut. Și nu oricum, ci fără a te lăsa influențat de ceea ce zic ceilalți, fie aceștia critici de film, miniștri sau amici, precum spunea inclusiv regizorul.

Prin urmare, impresiile mele despre elementul care dă savoare oricărui film bun, adică despre personaje, vi le voi împărtăși tot în aceeași cheie voit subiectivă.

Cea mai mare parte din acțiune se petrece în complexul mănăstiresc și curtea acestuia, toate aflate în marginea unui sat moldovenesc, ne-pictate și ne-sfințite. Asta, dar și dialogurile încărcate, fac din peliculă una axată pe trăirile unora dintre personaje individuale (Voichița, Alina, părintele/tati, maica/mami etc.), precum și a unor personaje colective, precum este cel al maicilor/surorilor de la mănăstire, care nu se disting una de alta prin acțiuni (acestea acționând omogen și ”întru credință și frică de Dumnezeu”). Personajele individuale, însă, sunt prezentate drept foarte deosebite unul față de celălalt.

Părintele. Sau ”tati”, cum îi spun maicile și surorile de la mănăstire atunci când nu le aude lumea; este singurul bărbat și totodată cel mai vârstnic. Este prezentat ca un om sincer credincios, harnic, loial, dar ne-umblat prin lume, de unde și firea sa deosebit de conservatoare. La începutul filmului este surprins criticând Occidentul pentru că acesta n-ar mai crede în nimic și n-ar mai avea nici un Dumnezeu, chiar dacă recunoaște, n-a ieșit niciodată din țară și nici n-are nevoie. Ține foarte mult la biserica sa și face tot posibilul pentru ca până la Paște (acțiunea se petrece cândva spre sfârșitul iernii sau la începutul primăverii), biserica sa să fie pictată și sfințită. Problemele sale vin din gestul său de a renunța la salariul lunar de la Patriarhie, ceea ce îl determină pe episcop să îi ignore solicitările și să-l discrimineze în raport cu alți preoți. Dar acesta este prea orgolios și îndărătnic pentru a ceda, concentrându-se în mare parte pe colectarea bunurilor și banilor de la maici și surori. El știe că, în pofida statutului oarecum inferior al mănăstirii sale, lumea tot la el vine, pentru că e înțelept și ”are har”. În raport cu celelalte personaje principale, apare autoritar, înțelept, dar și blajin, încercând de fiecare dată să dea dovadă de tact și diplomație în discuțiile cu ceilalți. Cu toate acestea, își calcă pe propria sa voință și îi permite celei care l-a insultat și i-a spart icoana să mai stea la mănăstire până când ”îi vor trece tulburările”. În final, credința în Dumnezeu și dorința de a o ajuta pe cea care i-a dat peste cap orânduirea bisericească, îl împinge spre o crimă ne-intenționată.

Alina. Ea este cea ”tulburată” și care, după ce s-a întors de la muncă din Germania pentru a o lua cu ea și pe colega ei de orfelinat, schimbă întregul mers al lucrurilor de la liniștita mănăstire. În primă fază, este foarte entuziasmată și abia așteaptă să plece cu prietena sa de la mănăstire. În câteva ore află, însă, că aceasta nu are de gând să plece pentru că mănăstirea-i devenise a doua casă, iar părintele și femeile de acolo, a doua familie. Dezamăgirea este într-atât de mare, încât Alina îl agresează pe părinte, învinuindu-l de toate relele din lume și că a privat-o de cea mai bună prietenă. Aceasta are intenții bune, izvorâte din sentimentele profunde pentru prietena sa, dar comportamentul este unul care depășește orice limite ale decenței, drept pentru care e dusă cu forța la spital și sedată pentru un întreg weekend. Ea este foarte sensibilă la orice face prietena sa, orice potențial semn că aceasta i-ar face pe plac, liniștind-o; respectiv orice semn că prietena sa ar rămâne, turbând-o. Gelozia își face și ea loc, acolo unde toate se leagă de un singur om pentru care Alina ar face orice. Ea o amenință pe una dintre surori, ceea ce o supără foarte tare pe prietena sa, care o alungă pe Alina. A doua încercare a acesteia de ”a se da cu ceilalți”, eșuează într-un chip tragic, aceasta trecând prin mai multe faze: mai întâi spovedania, urmarea canoanelor, apoi realizarea că așa nu merge, isteria, amenințările și disperarea. Ea se vede pusă-n situația de a-și însuși niște credințe, valori, principii de viață, fără a vrea asta neapărat. ”Dumnezeu nu intră acolo unde nu e poftit”, îi repetă într-una părintele, pentru că simte că nu biserica e calea Alinei. Și totuși, încăpățânarea ei n-are margini, ea renunțând la familia la care locuia, la banii pe care-i adunase cât fusese în Germania și la oportunitatea unui loc de muncă pe un vas. Toate astea constituiau viața și averea unei tinere crescute în orfelinat și abandonate de părinți.

Voichița. Ea este prietena de dragul căreia Alina renunță la tot și încearcă să se integreze în micuța comunitate de la mănăstire. Este un personaj a cărei principala trăsătură mi-a părut a fi nehotărârea. Smerenia și loialitatea ei față de noua sa ”familie” o împiedică să-și recunoască plenar sentimentele față de Alina, refuzând să plece la muncă pe vas alături de ea. Și totuși, aceasta o consolează și îi dă speranțe false de fiecare dată, fiind alături de ea și cerându-i indirect să se integreze în comunitatea bisericească, împingând-o spre spovedanie, canoane și alte activități de acest fel. Comportamentul Voichiței generează frustrare încă din primele clipe, când ratează mai multe ocazii de a-i comunica foarte clar decizia sa Alinei. Din acest punct de vedere, am putea să o considerăm tocmai pe ea autorea morală a prăbușirii Alinei, chiar dacă narațiunea propriu-zisă îi înfățișează pe toți ceilalți deopotrivă drept vinovați. Voichița resimte un sentiment de vinovăție față de eforturile și suferința Alinei. De aici și disponibilitatea acesteia de a-și asuma în fața părintelui orice greșeală și abatere a Alinei; dar și grija frățească pe care i-o poartă Alinei, spre marea ei satisfacție. Desprinsă fiind de cele lumești pe care le-a experimentat alături de Alina în orfelinat, Voichița nu mai vrea să revină la același mod de viață, să redevină a nimănui. În timp ce Alina, caracter de luptător (a făcut și karate, pentru a se apăra de băieții din orfelinat, dar și pentru a o apăra pe Voichița), este neînfricată și vede viața ca pe o luptă: ”De ce ți-e frică, Voichițo? Să trăiești ți-e frică?”. Voichița pare să știe ce vrea, dar nu știe cum să obțină acel ceva. Ea e sigură că-i vrea binele Alinei, dar, la fel ca părintele, nu o vede ca parte din viața ei de soră la mănăstire. Alina este în ochii Voichiței un alt om, unul care ”nu mai e la fel după ce a plecat”, vorba aceluiași părinte. Ea nu poate suporta suferințele fizice și sufletești cărora este supusă Alina de dragul ”eliberării de cel necurat”. Ea simte că prietena sa nu mai are mult și o eliberează de legături și lanțuri. Dar e prea târziu și e prea mult chiar și pentru Alina.

Dincolo de frământările fiecărui personaj în parte, redate crud și fără menajamente, filmul impresionează și prin mesajele actuale pe care le transmite. Într-o Românie aflată încă în tranziție, unde luxul și sărăcia se împletesc într-un melanj tulburător, există lumi paralele. Undeva, după careva dealuri, există niște orfani a căror unică speranță este să facă rost de o chilie într-o mănăstire; există niște măicuțe care încearcă să lase în urmă toate problemele și eșecurile de dinaintea vieții mănăstirești; există speranțe și dezamăgiri ale unor oameni care nu concep o altfel de lume decât cea care li se înfățișează în fața ochilor. Fiecare dintre noi are mănăstirea sa, fie că e vorba de familie, de colegi, de o companie, sau de o instituție; la fel cum fiecare dintre noi crede la un moment dat că soluțiile pe care le vede la un anumit moment sunt și unice, sau cel puțin, cele mai bune. După Dealuri este un set de lecții despre omul de azi, cu fricile, credințele și speranțele sale; dar și despre deschiderea pe care omul modern trebuie să o aibă față de lumea din jur, indiferent dacă alege calea bisericească ori nu. Este un film care ne face să ne întrebăm ”Doamne, în ce lume trăim?”, după expresia din final a polițistului care tocmai aflase că un tânăr și-a înjunghiat mama și a postat pozele pe internet.

sursa: www.tudorcojocariu.eu