Cele câteva zile de săptămâna trecută, când majoritatea absolută a microbuzelor au intrat în grevă, i-au bulversat pe chişinăuienii. Unii au folosit ocazia pentru a condamna atitudinea şoferilor de maxi-taxi, alţii – mai atenţi la nuanţe – doar pe proprietarii acestora. În orice caz, situaţia din transportul public nu a lăsat mai pe nimeni indiferent.

Mă refer la cei care depind zilnic de acesta, nu la cei care folosesc zi de zi maşina pentru a ajunge la serviciu, mai ales funcţionarii. După cum s-a văzut din relatările mass-media, aceştia nici nu ştiu cât face exact o călătorie în troleibuz sau un kilogram de ceapă la piaţă. Ei trăiesc pe altă planeta, „Planeta Moldova – ţară de succes”, cu grijirile lor – cum să mai fure încă vreo 10-20 de milioane din granturile acordate de occidentali pentru drumuri, sisteme de irigaţie etc. Mă refer, deci, la cei care în fiecare dimineaţă se grăbesc să se trezească cât mai devreme pentru a prinde un maxi-taxi, un troleibuz sau un autobuz pentru a ajunge la timp la serviciu. Şi seara, caută să ajungă cât mai repede acasă, utilizând tot transportul public, fie el şi pe mâini private.

Mie personal greva şoferilor de microbuze mi-a trezit un sentiment de déjà vu. Şi nu e vorba de alte greve pe care le-au mai organizat. E altceva la mijloc – mi-a amintit de anii ’90, când transportul public era asigurat de troleibuze şi autobuze, acestea fiind pline până la refuz, iar staţiile erau aglomerate peste măsură. Reuşea să intre cel mai insistent şi cel mai puţin pretenţios. Cel care aştepta să vină un troleibuz mai puţin aglomerat fie că nu se prea grăbea la muncă, fie nu avea unde să se grăbească în general. Săptămâna trecută, mai ales miercuri şi joi, am văzut prin urmare mulţimi adunate în staţii. Aşa ceva se observă numai la marile sărbători, când, după un concert încheiat, toţi se pornesc spre casă. Înainte de grevă şi după, faptul că „rutierele” noastre circulau şi circulă destul de frecvent, face ca fluxul de pasageri să se rărească de îndată. Şi Chişinăul pare oarecum un oraş semi-pustiu, prin comparaţie, evident, cu atmosfera de săptămâna trecută când aveam impresia că trăiesc într-un megapolis, o senzaţie creată de mulţimea ce forfotea pe stradă.

S-a spus, în legătură cu greva şoferilor de maxi-taxi, că e mai bine ca acest tip de transport să dispară pentru totdeauna. Motivele ar fi, înainte de toate, legate de securitatea traficului: opresc unde vor, când vor, schimbă banda fără a semnaliza etc. De aici şi mulţimea de accidente, mai ales în ultima vreme. Sunt de acord cu această abordare, „rutierele” trebuie să dispară sau cel puţin să nu mai fie principalul mijloc de transport. Ele şi-au îndeplinit rostul umplând un gol într-o perioadă incertă şi tulbure, în care autoritatea publică era slabă şi neputincioasă în a rezolva o problemă ce ţinea de competenţa sa.

Din momentul în care a fost posibilă contractarea în Occident a unui credit prin care să se procure peste 100 de troleibuze, statul şi autoritatea locală a tras un semnal că timpurile se schimbă. Dar, lucrurile au fost oprite la mijloc de drum. E nevoie de încă 100-150 de troleibuze noi şi problema maxi-taxi-urilor se va rezolva de la sine, acestea pur şi simplu nu vor fi rentabile. Iar cetăţeanul simplu, prin achitarea biletului de troleibuz sau autobuz va contribui astfel la rentabilizarea transportului public, aşa cum a arătat-o cu prisosinţă volumul încasărilor în zilele de miercuri şi joi, când volumul regiei de transport din Chişinău s-a ridicat la un milion de lei. Or, aceşti bani ar permite ca într-un interval de numai un an să fie înnoit întregul parc de autobuze şi troleibuze, să fie majorate salariile angajaţilor şi, de ce nu, ar face posibilă implicarea regiei în îmbunătăţirea reţelei de drumuri, în procesul de amenajare a staţiilor etc.

Dispariţia maxi-taxi-urilor ar însemna nu numai canalizarea veniturilor dinspre domeniul privat, interesat doar de profit, spre domeniul public, care ar investi în calitatea serviciilor, ci şi începutul ieşirii noastre dintr-o tranziţie fără capăt. Ar însemna revenirea statului şi autorităţii publice în afacerile ce le revin şi pe care le-au delegat din neputinţă unor persoane private, multe dintre care deţin funcţii publice şi sunt cointeresate în perpetuarea acestei situaţii din care are de pierdut cetăţeanul nostru de rând.

Apărut în ”Adevărul”, ediția de Moldova, 2 octombrie 2012