Până deunăzi mă dădeam cu întrebarea: când vine Angela? Acum întrebarea nu mai este actuală. Dintr-o postare pe facebook am aflat că Angela-i Miercuri. Deci iată-iată. În curând îşi va pune în valiză periuţa de diniţi şi va googlui Moldova. Aha. Captala ţării – Oraşul Alb.

Acum întrebarea actuală este: de ce vine Angela? Experţii de opinie şi exponenţei elitei politice din ziua de ieri s-au împărţit în două tabere beligerante. Unii zic că Frau Angela face contrabandă cu injecţii de optimism, urmărind scopul nobil de a oferi un punct de sprijin Aliansului de-a pururi clătinat şi, totodată, de a aplica floricele pe acuzele dizgraţiate ale compatriotului său Dirk Shubel vis-a-vis de închipuita lipsă de viziune a elitei politice moldoveneşti. Ăăă… nu cred. Nu mi-o imaginez pe Frau Angela pe post de îndulcitor. După modul în care i-a pus la respect pe greci, mă aştept de la doamna cancelar la o eventuală săpuneală şi nu la cuvinte de laudă. Însă, din moment ce Republica Moldova nu s-a înscris în master-classul doamnei Merkel nici acest scenariu nu este plauzibil.

Cealaltă tabără pare să fie mai aproape de adevăr. Este cunoscută predilecţia şefilor de stat, mandadaţi pentru a doua oară, de a se ocupa de politica externă. Cel puţin aşa zice Jonathan Powell despre Tony Blair în “Noul Machiavelli”. Politica externă e mai curăţică, nu presupune reforme care costă capital politic şi oricând ai posibilitatea de a da vina pe alţii. Totuşi, din cauza cererii sporite, se face o mare îmbulzeală la ghişeul afacerilor externe, astfel încât rolul de mediator într-un conflict resolution stârneşte gelozia altor aspiranţi.

În privinţa aşa-zisei „Transnistrische Moldauische Republik“ s-au aplicat mai multe formule. Trei plus doi, cinci plus doi. Rezultatul e acelaşi: mulţime vidă. Ruşii, ucrainienii, polonezii, românii – care mai în şagă, care mai în serios, au încercat să identifice o soluţie pentru reintegrarea teritorială a Republicii Moldova. Lucrul care deocamdată nu l-a încercat nimeni este să schimbe rezultatul scontat: în loc de reintegrare, să facem dezintegrare.

Această soluţie este tabu. Opoziţia constructivă va pretinde că până şi gândul la acest subiect este trădare de stat. Presa a încercat (timid) să forţeze o analogie cu Marea Britanie şi Canada, unde tema independenţei Scoţiei sau a Quebecului se află nestingherit pe agenda publică, este subiect de referendum şi nu reprezintă trădare de stat. Dar Scoţia e o altă mâncare de peşte. Mai recent şi mai dezinvolt, o publicaţie românească a lansat ipoteza năstruşnică că mâţa din sacul Angelei este sacrificarea teritoriului din stânga Nistrului şi unirea cu România. Cică aceasta e cea mai scurtă cale de integrare europeană (ceea ce, apropo, nu este în disonanţă cu mesajul lui Shubel privind aşa-zisa lipsă de viziune a elitei politice).

La cât de năstruşnică este această ipoteză, există două argumente în favoarea ei:

  1. Sondajele de opinie la subiectul unirii care s-au realizat în paralel în România şi Republica Moldova. Nouă din zece români s-au arătat dispuşi. Unul din zece moldoveni s-au arătat dornici. Împreună ei fac 100%?
  2. Unirea estului şi vestului s-a produs în Germania. Dacă e ceva nou ce poate fi adus de Angela Merkel la masa de negocieri, apoi ăsta-i un master-plan al unificării. Efectiv, este unica ţară din UE care s-a bucurat de o asemenea şansă istorică.

Până aici a mers soldatul… Eventuala unire a Republicii Moldova şi a României presupune o sfadă istorică cu Federaţia Rusă. E adevărat că Pussy Riot a adăugat o pată pe reputaţia şi aşa proastă a lui Putin. E adevărat că Angela are tupeu. Poate că o variantă mai soft a celor expuse mai sus (gen uniunea vamală Moldova-România cu permisiune de la Bruxelles) e totuşi posibilă? Sau poate că-i un blaf care i-ar surprinde pe ruşi pe nepusă masă? Dar supărarea ruşilor costă scump şi costurile, de regulă le suportă vinificatorii şi consumatorii de resurse energetice. Prin urmare…

Ăăă… Nu cred. Misterul va fi elucidat miercuri.