Germania s-a angajat în discuţii cu Rusia pe marginea reglementării transnistrene în urma unei solicitări a primului ministru moldovean, care a cerut Berlinului să susţină Republica Moldova într-un astfel de format, declară într-un interviu unul dintre cei mai influenţi experţi germani care se ocupă de Republica Moldova, Martin Sieg, consilier pe probleme de politică externă şi securitate în Bundestagul german.

Acesta afirmă că Germania nu îşi propune să lucreze la elaborarea unui plan de reglementare. „Iată de ce nu trebuie să vă aşteptaţi ca doamna Cancelar să propună vreun plan de reglementare. Dacă şi este cineva care poate veni cu un asemenea plan, acesta poate fi doar Guvernul moldovean şi nu Germania”, opinează Martin Sieg.

Expertul spune că scopul vizitei la Chişinău a Cancelarul german, Angela Merkel, este de a arăta bunăvoinţa şi suportul Germaniei pentru cursul reformelor şi pentru interesul autorităţilor moldovene de a veni mai aproape de UE. Berlinul este interesat ca în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, Republica Moldova să se poată dezvolta într-o poveste de succes.

Expertul german mai susţine că o reglementare imediată a conflictului din Transnistria nu ar duce la edificarea unui stat viabil şi ar fi contraindicată şi că autorităţile moldovene ar trebui să fie interesate de dezvoltarea economică a regiunii transnsitrene.

Martin Sieg mai spune că Republica Moldova va obţine regim liberalizat de vize cu UE, dar nu atât de repede cum se aşteaptă autorităţile şi populaţia. Totuşi, aderarea finală a Republicii Moldova la UE nu va putea avea loc fără o reglementare a conflictului din Transnistria.

 

Interviul a fost realizat în cadrul emisiunii Sinteze şi Dezbateri de Politică Externă,  produs al Asociaţiei pentru Politică Externă, în parteneriat cu Fundaţia Friedrich Ebert. Materialul poate fi preluat fără restricţii, cu indicarea sursei.

 

L-am întrebat pentru început pe Martin Sieg cum de s-a ajuns сa Republica Moldova să fie inclusă pe agenda vizitelor internaţionale ale Cancelarului german.

Martin Sieg: Pot să comentez aceste lucruri doar din punctul meu de vedere în calitate de expert – nu pot vorbi din partea Guvernului german. Au fost mai multe întâlniri ale lui Vlad Filat cu Cancelarul Angela Merkel, el a fost de două ori la Berlin şi ultima dată a adresat o invitaţie Cancelarului să viziteze Republica Moldova. Atunci, a existat o problemă, şi anume faptul că preşedintele nu putea fi ales la Chişinău şi acest lucru crea incertitudini în ceea ce priveşte stabilitatea guvernării din Republica Moldova, motiv pentru care vizita a fost amânată.

Scopul aceste vizite este, bineînţeles, de a arăta bunăvoinţa şi suportul Germaniei pentru Republica Moldova, dar şi susţinerea pentru cursul reformelor pe care acest Guvern le realizează şi pentru interesul Guvernului de a veni mai aproape de UE în perspectiva unei viitoare integrări europene. Germania este de asemenea interesată ca în cadrul Parteneriatului Estic şi a Politicii Europene de Vecinătate, Republica Moldova să se poată dezvolta într-o poveste de succes.

Lina Grâu: L-am mai întrebat pe Martin Sieg ce loc va avea subiectul reglementării transnsitrene pe agenda discuţiilor Angelei Merkel de la Chişinău, mai ales că subiectul a fost intens speculat în presă.

Martin Sieg: Germania acordă în ultimii ani un suport important în reglementarea conflictului dintre Moldova şi Transnistria. Cancelarul german şi preşedintele Medvedev au convenit, în 2010, că ambele ţări vor lucra împreună pentru soluţionarea acestui conflict. Aceasta nu a fost doar o mişcare germano-rusă, la mijloc a existat şi o solicitare a primului ministru moldovean care a cerut Germaniei să susţină Republica Moldova într-un astfel de format. Acesta a fost substratul implicării Germaniei în aceste discuţii. Chiar dacă Germania nu este membru al formatului de negocieri 5+2, Berlinul încearcă la modul direct, dar şi prin intermediul parteneriatului său cu Rusia, să ajute la identificarea unei soluţii.

Dar trebuie să se reţină faptul că Germania nu îşi propune să lucreze la elaborarea unui plan de reglementare. Soluţia reglementării trebuie să fie găsită de Chişinău şi Tiraspol, noi doar putem susţine acest proces. Iată de ce nu trebuie să vă aşteptaţi ca doamna Cancelar să propună vreun plan de reglementare. Dacă şi este cineva care poate veni cu un asemenea plan, acesta poate fi doar Guvernul moldovean şi nu Germania.

Ştiu bineînţeles că mulţi experţi moldoveni, dar şi reprezentanţi ai societăţii sunt îngrijoraţi de faptul că Germania şi Rusia ar purta discuţii peste capul Moldovei. Vreau să fie foarte clar că aceste aceste discuţii nu au avut loc fără o strânsă coordonare cu Guvernul Republicii Moldova. În plus, Germania nu vine să aducă propriile idei specifice în aceste discuţii şi, din câte ştiu, din perspectiva Berlinului nu poate fi vorba despre un plan de federalizare.

Din punctul meu de vedere, Moldova, ea însăşi, la fel ca şi comunitate moldoveană de experţi trebuie să fie preocupată mai mult de lucrul asupra a ceea ce poate fi numit „liniile roşii” pentru Republica Moldova, pentru a lămuri care sunt aspectele ce îngrijorează de fapt populaţia atunci când se vorbeşte despre federalizare.

Eu cred că există câteva motive serioase de îngrijorare. Nu se poate pur şi simplu spune că orice soluţionare a conflictului este o soluţionare bună. Actualul status quo este dăunător pentru ambele părţi şi este important să se plece din acest punct. Dar de asemenea este foarte important să se înţeleagă ce fel de reglementare este în interesul Republicii Moldova. Şi în acest context este important, din punctul meu de vedere, să se clarifice – de care aspecte anume sunt îngrijoraţi moldovenii atunci când vine vorba despre federalizare.

Dacă federalizarea înseamnă un fel de stat comun unde cele două maluri trebuie să cadă de acord asupra oricărui subiect, ceea ce ar da un de facto drept de veto fiecăreia dintre părţi, acest model nu va duce la crearea unui stat fucţional. Dacă însă federalizarea va însemna un statut specific pentru Transnistria, în cadrul căruia regiunea va avea propriile sale instituţii şi propriile competenţe şi va fi stabilită o divizare clară a competenţelor, atunci aceasta pare singura cale de a soluţiona problema. Puteţi numi acest model „federalizare”, îl puteţi numi „autonomie” – deşi se pare că ambele noţiuni sunt neplăcute celor două maluri şi s-ar putea pur şi simplu găsi un alt termen.

Şi o remarcă finală. Eu cred că este foarte important să se ştie, în raport cu reglementarea transnistreană, că, dacă e să ne referim la opţiunile constituţionale prezente, nu prea avem cum să vorbim despre o reunificare imediată. Sincer vorbind, Republica Moldova este foarte neconsolidată şi instabilă în multe privinţe. Ea are nevoie să-şi edifice şi consolideze instituţiile, să se mişte înainte cu procesul de integrare europeană. Transnistria, pe de altă parte, este şi ea în proces de transformare, are şi ea nevoie de propriile reforme. Şi cu aceste diferenţe dintre cele două părţi ale ţării astăzi o reunificare cred că nu ar fi funcţională. Iată de ce este mai bine să vorbim despre un proces care va lua ceva timp.

Vorbim despre un proces de schimbare pe ambele maluri care ar putea genera în câţiva ani, la modul teoretic şi într-un context favorabil, o situaţie în care cele două maluri vor fi mult mai aproape unul de celălalt. Unde societatea va fi mult mai apropiată, economia mult mai integrată, sistemul politic şi cel judiciar mult mai similare, iar ambele părţi ar avea mult mai multe motive să aibă încredere reciprocă. Şi dacă acest lucru se va întâmpla, vom putea vorbi şi despre alte opţiuni constituţionale decât cele la care ne putem gândi în prezent.

Lina Grâu: L-am mai întrebat pe Martin Sieg cât de mare este disponibilitatea Germaniei şi a Uniunii Europene în general de a ajuta Republica Moldova să ajungă la cea mai bună soluţie posibilă pentru reglementarea transnistreană.

Martin Sieg: Eu cred că reglementarea transnistreană se cere a fi făcută pe diferite nivele. Avem desigur nivelul internaţional, care se regăseşte în principal în cadrul formatului 5+2. Aici joacă un rol important şi Rusia, şi SUA, şi Ucraina, în cadrul acestui format Germania şi UE pot susţine reglementarea. Dar bunul mers în cadrul acestui format depinde foarte mult de contextul politic favorabil al relaţiilor dintre Rusia şi UE, dintre Rusia şi SUA. Eu cred că există o fereastră de oportunităţi care rezultă din semnarea Memorandumului germano-rus de la Meseberg – după semnarea documentului s-au făcut unele mişcări pozitive din ambele părţi. Dar nu sunt foarte sigur că această fereastră de oportunităţi va fi una de durată. Se poate întâmpla ca în formatul 5+2 în următorii ani să nu vedem progrese majore. Sper că le vom avea, dar s-ar putea ca în momentul în care ne vom apropia de discutarea unor aspecte de substanţă acest progres să nu mai fie atât de vizibil.

Eu cred că pentru Rusia în acest moment este foarte dificil să-şi facă o strategie, pentru că nu are cum să ştie cine va guverna Republica Moldova pe termen lung, ce partener va avea acolo. Deaceea îi este foarte greu să-şi facă planuri pe termen lung, inclusiv în formatul 5+2. Având în vedere acest lucru, mă îndoiesc că va exista un progres important în formatul 5+2. Iar sfatul meu pentru Republica Moldova este să nu se concentreze prea mult pe acest lucru. Ce fel de compromis este gata să facă Rusia este o decizie care se va lua la Moscova, iar Chişinăul are foarte puţine părghii de a influenţa această decizie. Germania şi UE pot susţine Guvernul Republicii Moldova în căutarea unui compromis cu Rusia, însă Germania şi UE nu vor presa Rusia pentru o soluţie sau alta.

În afara acestor discuţii internaţionale însă, Republica Moldova trebuie să se gândească cum să reintegreze Transnistria. Moldova nu trebuie să creadă că dacă ruşii vor pleca de acolo, toate problemele se vor rezolva imediat – nu e chiar atât de simplu. Există o parte a populaţiei din regiune care şi-a dezvoltat acolo propriile interese şi într-o anumită măsură chiar propria identitate – nu mai este acelaşi lucru când spui „Moldova” şi când spui „Transnistria”. Nu spun că oamenii de pe cele două maluri ale Nistrului nu pot locui împreună. Pot, dar va fi un proces dificil care va ţine foarte mult de dezvoltarea anumitor structuri. Şi aici sunt lucrurile pe care le poate face Moldova. Chişinăul nu poate influenţa foarte mult Moscova, dar poate să pună accent pe cum să conlucreze cu Transnistria pentru a realiza anumite schimbări aici, pe loc – pentru a deschide Transnistria, pentru a angaja regiunea în crearea unor interconexiuni care vor aduce cele două societăţi mai aproape una de cealaltă.

La mijloc sunt decizii dificile, pentru că un asemenea angajament înseamnă automat să implici şi autorităţile transnistrene. Iar a implica în această situaţie înseamnă a le conferi implicit mai multă legitimitate. Şi admit că acest lucru este o problemă. Dar, pe de altă parte, dacă nu te angajezi, dacă nu încerci să ajuţi Transnistria, te scoţi pe tine însuţi în afara jocului şi te pui în situaţia de a aştepta evoluţii care au loc fără participarea ta.

Eu cred că dacă Chişinăul va lăsa la o parte contextul geopolitic şi va ţine cont de situaţia din Republica Moldova şi Transnistria, vor trebui să existe trei condiţii pentru reglementare. Prima ar fi, bineînţeles, ca sistemul politic şi cel judecătoresc să se dezvolte într-o manieră care le-ar aduce mai aproape.

Cea de a doua precondiţie ar fi ca Republica Moldova şi Transnistria să dezvolte interese comune. Chiar şi în acest moment există un interes comun, pentru că status quo-ul actual este dăunător pentru ambele părţi. Dar cred că foarte puţină lume atât din Transnistria, cât şi din Republica Moldova este conştientă de acest lucru. Acest interes comun trebuie dezvoltat. Şi el poate fi dezvoltat doar creând interconexiuni şi prin angajare.

Iar cel de al treilea aspect ţine de faptul că Republica Moldova trebuie ea însăşi să fie interesată de dezvoltarea economică a Transnistriei. Regiunea astăzi în mare parte este dependentă de subvenţiile din partea Rusiei, mai ales de gazele foarte ieftine, dar acest lucru nu poate dura la nesfârşit. Şi cum va putea Republica Moldova, care nu este o ţară bogată, să plătească pe viitor pensiile miilor de pensionari transnistreni dacă subvenţiile din partea Moscovei vor înceta? Astfel încât o Transnistrie mai puternică din punct de vedere economic presupune că regiunea va deveni economic mai independentă, iar, pe de altă parte, că ea va fi în stare să adopte propriile decizii şi să dezvolte ceea ce numeam mai sus interesul comun pe care îl are cu Republica Moldova. Şi acest lucru va oferi Chişinăului mai multe pârghii pentru reunificare, dintr-o perspectivă economică.

Lina Grâu: Acum câteva luni, influentul deputat german Manfried Grund a declarat la Chişinău că Republica Moldova ar putea adera la Uniunea Europeană şi fără regiunea sa transnistreană, în cazul în care va exista o voinţă puternică a poporului în acest sens, iar eforturile de reunificare nu se vor solda cu succes. Pe de altă parte, la Berlin este foarte puternică şi opinia potrivit căreia un al doilea Cipru nu va fi acceptat în UE, deci integrarea europeană va fi posibilă pentru Republica Moldova doar după reintegrarea regiunii transnistrene. Pe de altă parte, fostul şef al Misiunii OSCE în Republica Moldova, William Hill, ne spunea într-un recent interviu că transnistrenii, la nivel de aspiraţii, nu ar avea nicio problemă să se integreze în UE. L-am întrebat pe Martin Sieg dacă integrarea europeană se poate face fără o reglementare prealabilă.

Martin Sieg: Transnistria, la fel ca şi Moldova, s-a aflat în ultimii 20 de ani într-un fel de punct mort, situat geostrategic undeva între Vest şi Est. Şi ambele părţi ale ţării au suferit din cauza acestei incertitudini. Cea mai mare problemă în ceea ce priveşte conflictul transnistrean astăzi ţine de competiţia geopolitică dintre Rusia şi UE pentru integrarea europeană pe de o parte şi Uniunea vamală, Uniunea Eurasiatică pe de altă parte. Eu cred că atât Rusia, cât şi UE nu-şi doresc o astfel de competiţie, dar aceasta a devenit într-un fel inevitabilă, pentru că într-un final discuţia este despre ce fel de standarde vor fi aplicate – fie acquis-ul comunitar şi integrarea europeană, fie standardele ruseşti. Şi acest lucru face şi mai dificilă rezolvarea conflictului.

Cred de asemenea că şi transnistrenii sunt implicaţi, ei înşişi, într-o confruntare de interese. În mod evident ei privesc către UE, din punct de vedere economic, ca spre o oportunitate – indistria din Transnistria exportă astăzi pe piaţa europeană mai mult decât în Rusia. Bineînţeles că odată cu deschiderea pieţei europene prin semnarea Acordului de liber cu UE vor creşte şi oportunităţile. Pe de altă parte, transnistrenii văd Rusia ca pe un sprijin, ca pe o ţară care a subvenţionat foarte mult regiunea datorită legăturilor culturale şi de altă natură.

Impresia mea este că la nivelul elitelor transnistrene există teama de a deveni o minoritate într-un eventual stat reunificat, minoritate care ar fi dezavantajată pentru că limba pe care o vorbeşte nu va avea acelaşi statut ca cea oficială. Iar oamenii de afaceri transnistreni, privind către malul drept, se tem de o preluare ostilă a afaceri lor. Şi asta, pentru că în ambele părţi ale ţării supremaţia legii nu s-a prea dezvoltat în ultimii 20 de ani, în Transnistria bineînţeles chiar mai puţin decât în Republica Moldova. Astfel încât ambele părţi nu au încredere una în cealaltă. Procesul de integrare europeană poate ajuta aici nu neapărat direct în edificarea acestei încrederi, cât prin suportul în reformarea instituţiilor, poate oferi ambelor părţi încrederea că vor lucra într-un cadru legal sigur. Este ceva ce ambele părţi nu au avut în ultimii 20 de ani, motiv pentru care nu au avut nici încredere reciprocă. Dar Chişinăul şi Tiraspolul pot avea încredere în Uniunea Europeană care va susţine dezvoltarea acestor lucruri în timp. Cred că aceasta este semnificaţia integrării europene şi rolul UE în acest proces. Şi da, cred că transnsitrenii ar trebui să fie puternic interesaţi de aşa ceva.

În ceea ce priveşte celălalt aspect, legat de faptul dacă UE va accepta sau nu în calitate de membru un stat cu un conflict nesoluţionat. Îl cunosc foarte bine pe Manfried Grund pe care îl consiliez la Berlin. Pot presupune că declaraţia domniei sale trebuie plasată într-un anumit context. Eu aş interpreta această declaraţie astfel: bineînţeles că dacă Moldova va încerca din toate puterile să soluţioneze acest conflict şi într-un final, din cauza unor probleme geopolitice nu va putea ajunge la o soluţie, atunci UE va putea spune: Bine, nu putem pedepsi sau face rău Moldovei pentru lucruri pe care nu le poate schimba.

Asta, în cazul în care se va ajunge într-un impas. Atunci Uniunea Europeană cred că va găsi modalităţi şi va accepta ca Republica Moldova să-şi continue calea către integrarea europeană, chiar dacă Transnistria nu va urma acelaşi parcurs. Acest lucru va însemna că la finalul acestui proces, în chiar faza terminală, Moldova va fi cea care va trebui să decidă ce fel de reglementare este posibilă. Eu nu cred că UE, după exemplul cu Ciprul, ca mai accepta în următorii 10 sau 20 de ani vreun alt stat care să adere cu un conflict nesoluţionat. Acest lucru este o certitudine. Aderarea finală nu se va produce înainte să aibă loc o reglementare, oricare ar fi ea.

Dar între timp, trebuie avuţi în vedere mai mulţi paşi intermediari foarte importanţi. În acest moment o problemă importantă este cea legată de Acordul de liber schimb cu UE. Acest Acord cere o semnificativă apropiere a legislaţiei moldovene de standardele europene. De facto, Acordul de liber schimb prevede mai mulţi paşi necesari în procesul de aderare. În momentul în care documentul va fi implementat, pentru Republica Moldova se vor deschide multe oportunităţi de afaceri.

Întrebarea însă este în ce măsură Transnistria se va alinia la cerinţele acestui Acord? Fie Transnistria este parte a Acordului de liber schimb dintre Republica Moldova şi UE şi implementează toate prevederile, fie nu este parte, dar atunci va pierde preferinţele comerciale pe care le are în prezent. Ceea ce înseamnă că separarea economică dintre cele două părţi ale ţării se va accentua, lucru care nu este în interesul nimănui. În plus, Transnistria va rata o bună parte din oportunităţile economice pe care le-ar putea avea.

Dacă Transnistria nu va implementa paşii necesari în procesul de integrare europeană, UE va încerca probabil o anumită perioadă să negocieze o soluţie cu transnistrenii. Ce este cu adevărat important e ca Moldova să încerce cu sinceritate să găsescă un compromis, nu doar să-şi roage partenerii externi să preseze Rusia sau să o susţină pe plan internaţional. Important este să încerce la modul foarte serios să găsească o soluţie împreună cu Tiraspolul. Şi dacă aceste eforturi sincere vor ieşua din cauza situaţiei geopolitice, atunci bineînţeles că UE nu va sancţiona Chişinăul, ci va accepta alte soluţii care se vor impune pentru ca Republica Moldova să-şi poată urma cursul european.

Lina Grâu: L-am mai întrebat pe Martin Sieg care sunt şansele Republicii Moldova de a obţine regim liberalizat de vize cu UE?

Martin Sieg: Republica Moldova va avea regim liberalizat de vize cu UE – acest lucru a fost promis în cadrul Parteneriatului Estic. Dar procesul va lua ceva timp – în mod sigur nu se va întâmpla atât de repede precum speră cetăţenii moldoveni. Şi asta, pentru că inclusiv în interiorul UE acest subiect este unul controversat. Majoritatea experţilor şi politicienilor din zona relaţiilor externe susţin liberalizarea regimului de vize. Dar dacă ne referim la politicienii şi factorii de decizie care răspund de chesiuni de afaceri interne, cei care sunt mai preocupaţi de aspectele de securitate, aceştia sunt cu mult mai sceptici.

Chişinăul trebuie să construiască un consens larg în jurul acestui subiect, în plus, dacă vă veţi uita la Planul de acţiuni pentru liberalizarea vizelor care a fost negociat de Ministerul moldovean de Externe, veţi vedea cât de multe măsuri sunt prevăzute acolo, măsuri implementarea cărora necesită destul de mult timp. În plus, este nevoie de timp pentru cooprdonarea cu Uniunea Europeană, pentru obţinerea unui consens între grupurile politice relevante din ţările UE. Şi atunci veţi vedea că liberalizarea vizelor nu va veni atât de rapid precum unii politicieni moldoveni şi chiar o parte a populaţiei speră.

Iurie Leancă a făcut o promisiune care în mod evident nu poate fi respectată. Eu cred că el a făcut această promisiune pentru a pune presiune pe Ministerul de Externe, pe opinia publică şi politicienii din Republica Moldova pentru a face tot ce este posibil pe această direcţie. Şi, sincer vorbid, această strategie – de a crea aşteptări mai mari – funcţionează în prezent. Mă refer la faptul că practic nimeni în UE nu se credea că Planul de acţiuni pentru liberalizarea vizelor va fi acordat atât de repede precum s-a întâmplat. Şi chiar dacă liberalizarea propriu-zisă nu a putut fi obţinută aşa cum s-a spus iniţial, la modul practic această promisiune a accelerat considerabil procesul. Şi nu aş sfătui Guvernul moldovean să accepte o eventuală cerere de demisie din partea ministrului de Externe – aşa cum văd eu lucrurile, el şi-a făcut munca foarte bine.