Amărăştenii noştri sunt nişte oameni puri şi inocenţi. Ei nu înţeleg păcatul căci n-au gustat din fructul cunoaşterii. Nu deocamdată. Avertizaţi de Ministerul Sănătăţii, ei stau cuminţi la marginea drumului fără să privească fructul în ochi. “Las’ că ştim noi, zic, moldovenii ca vulpea din fabula lui Donici, fructul nu s-a copt.”  Oameni blajini.

…Cuminţi şi la marginea drumului, enoriaşii protestează împotriva registrelor electronice şi a paşapoartelor biometrice. Acelaşi Văluţă e nelipsit din peisaj. Eu mă întreb: ei pricep împotriva la ce protestează? Adică mi se pare mişto că au apă şi părinte alături, dar chiar să fie registrele scrise de mână mai de la Dumnezeu, iar cele băgate în calculatoare mai de la satană? Sunt uluit. Moldova feudal-ortodoxă rediviva. Nu mă interesează argumentele lor. Separarea cezarului de zeu s-a produs în Noul Testament. Pe teritoriul civil, separarea bisericii de stat s-a produs în Constituţie. Eu zic că discuţia la acest capitol nu are sens. Nici biblic, nici logic.

…Cuminţi şi la marginea drumului, absolvenţii noştri zăpăciţi care au trişat la examene, vor BAC-ul înapoi. “Noi nu cerem note mari, cerem să ni se pună note minime, adică de trecere, adică 5. Nu vrem să mai venim şi la anul, vrem să învăţăm şi noi ca toţi oamenii, să fim studenţi, să mergem la facultate…” Să le explice cineva că a merge la facultate nu e totuna cu a merge la bar. Că a copia nu are nici o treabă cu a învăţa. Şi că, la urma urmei, învăţătura nu e o chestie obligatorie. Li se dă doar celor care chiar vor să înveţe.

Această organizare simplă a circumvoluţiunilor creierului îmi aduce aminte de un caz. Vorba e despre Jan Hus. La 6 iulie 1415, acoperit cu paie, cehul eretic urma să fie ars pe rug. O tragedie pentru familie şi prieteni, ce să mai zici… Invitat să-şi renege crezul, husitul l-a invocat pe Dumnezeu ca martor, rămănând fidel credinţei sale. Gâzii aveau probleme cu aprinderea rugului. Să fi fost umede paiele? Nu pot să zic. În tot cazul, s-a găsit o bătrânică care s-a apropiat să arunce vreascuri în foc. “Svatá prostota!”, a exlamat husitul. Erau ultimele lui cuvinte. Băbuţa vroia să facă bine.

Poate că-i trasă de urechi analogia. Mi-a venit aşa în minte apropos de protestele amărăştenilor noştri. Care fac şi nu ştiu ce fac. Vorbesc fără ca să ştie ce spun. Protestează fără să se întrebe despre sensul luptei. Uneori chestia asta mă exasperează. Uneori, nu.